Avocat Bogdan Bălan: „Este vitală crearea unor mecanisme care să respecte principiul unei concurențe oneste”

Aveți o bogată experiență în domeniul insolvenței. Cum apreciați arhitectura legislativă în acest domeniu? 

Arhitectura legislativă în general, cea din domeniul insolvenței nefiind exceptată, a rămas tributară unor reminiscențe ale unui model de sistem juridic și social în care deciziile societare private sunt subordonate deciziilor instituțiilor statului, iar ultimele modificări aduse Legii nr. 85/2014 confirmă această situație de fapt. Insolvența ar trebui să reprezinte o etapă intermediară și temporară în viața unei companii ajunse în impas economic, care să ducă la o restructurare a activității acesteia. Însă reglementările din domeniul insolvenței sunt lacunare și permit debitorilor de rea-credință să tergiverseze perioada de finalizare a procedurii și, în același timp, paradoxal, îi împiedică pe cei de bună-credință să se restructureze. În condițiile actuale, pentru cele mai multe proceduri de insolvență poate fi aplicată anatema: „Boală lungă, moarte sigură”. Dacă aveți curiozitatea să consultați un dosar de insolvență din arhiva Tribunalului, veți constata că persoanele care ar trebui să se ocupe efectiv de restructurare (administratorul special și administratorul judiciar) sunt acaparate de un hățiș birocratic în care trebuie să întocmească o multitudine de documente și să răspundă, în termene scurte și precis stabilite de lege, unei corespondențe vaste, astfel că nu mai au timpul necesar să se ocupe de obiectul de activitate al companiei și de restructurarea acesteia. Fiecare creditor privat ori instituție aparținând statului vrea informații, face cereri, solicită explicații ori lămuriri cu privire la măsurile dispuse de administratorul judiciar ori special, măsuri care, ulterior oferirii răspunsurilor solicitate, sunt contestate, generându-se astfel litigiile asociate procedurii insolvenței. De cele mai multe ori, toate aceste proceduri blochează orice inițiativă ori măsură economică inovativă sau care ar necesita suport de creditare din partea unui fond de investiții sau bancă, pentru că există prea puțini investitori dispuși să crediteze companii care nu se pot concentra pe business din cauza aspectelor conexe.

Ce ați îmbunătăți la actuala legislație privind insolvența? 

Este vitală crearea unor mecanisme care să respecte principiul unei concurențe oneste pe o piață liberă și în ceea ce privește zona companiilor aflate în insolvență. Aceste modificări ar trebui, pe de o parte, să ajute companiile care își doresc să supraviețuiască, iar pe de altă parte să scurteze perioada de derulare a procedurilor în sițuatia companiilor care „de facto” sunt în faliment. De asemenea, legislația ar trebui să fie modificată prin adoptarea unor măsuri de încurajare a creditării companiilor aflate în restructurare în afara oricărei proceduri judiciare sau aflate în cadrul procedurilor de prevenire a insolvenței sau în insolvență, în condițiile în care, bineînțeles, acestea îndeplinesc anumite criterii. Creditarea unor astfel de companii nu înseamnă altceva decât acordarea încrederii în afacerea aflată în dificultate financiară. Dacă nu există un cadru legislativ de încurajare a creditării și de oferire de garanții finanțatorilor, șansele de reorganizare sunt infime. O altă problemă importantă a societăților aflate în insolvență este cea a menținerii sau obținerii autorizațiilor ori licențelor de funcționare în anumite domenii (spre exemplu, activitatea de taxi sau de exploatare a concesiunilor). În contextul legislativ de astăzi, este aproape imposibil pentru companiile aflate în insolvență să obțină autorizații de funcționare sau să le prelungească pe cele care sunt vitale pentru continuarea activității.

Sunteți un avocat care, pe lângă soluțiile juridice oferite clienților, vă implicați și în formarea acestora pentru a le pune la dispoziție instrumente utile pentru diverse situații care pot să apară. Un exemplu este Cursul de gestionare a creditelor default – implicarea declanșării procedurii insolvenței. Povestiți-ne, în câteva rânduri, despre aceste instrumente de formare. 

Perioada în care am prezentat cursurile de training în cadrul unora dintre cele mai importante bănci din România a reprezentat o perioadă de provocare profesională extraordinară. Prin natura extinsă la nivelul mai multor departamente ale instituțiilor bancare, am avut șansa să cunosc oameni din toate colțurile țării și din diverse arii de activitate. În cadrul cursurilor, echipa din care am făcut parte a reușit să prezinte modalități concrete de recuperare a creanțelor, dar și de prevenire a riscurilor de default, prin diminuarea acestora în procesul de creditare sau de restructurare a creditelor, anterior demarării procedurilor judiciare, dar și în cadrul acestor proceduri. Aceste instrumente de formare au avut ca premise interactivitatea, cu întrebări și răspunsuri imediate, dar și studii de caz întâlnite în activitatea curentă a specialiștilor în recuperare, angajați ai băncilor. Întrebările acestora, precum și workshop-urile desfășurate, au generat răspunsuri și soluții de negociere, de prevenire și de abordare a unor situații aparent fără șanse de restructurare, care sunt puse în practică zi de zi și în prezent, iar acest lucru mă bucură atât ca trainer, cât și ca avocat.

Care sunt problemele juridice pe care le întâmpină companiile din domeniul constructiilor? 

Problemele juridice apar de cele mai multe ori ulterior celor de natură comercială, însă uneori merg braț la braț. Prima problemă juridică apare în negocierea contractului și identificarea unor mijloace de reducere a riscului de neplată. Ulterior încheierii contractului, una dintre cel mai des întâlnite situații este generată de nerecepționarea situațiilor de lucrări și neplată la timp, care generează din perspectivă juridică primele notificări și încercări de rezolvare amiabilă. Pentru a nu se ajunge la ultima fază posibilă, respectiv acționarea în judecată, rolul avocatului este mai important în primele etape, cele în care se semnează contractul și se negociază modalitățile de derulare ale acestuia.

Cum ați caracteriza dinamica pieței constructiilor din România din punct de vedere al investițiilor, proiectelor noi, accesului la finanțare? 

Încasările la termen și finanțarea sunt printre problemele curente în acest domeniu. De multe ori, companiile din domeniul construcțiilor participă fie direct, fie ca subantreprenori la contracte de infrastructura sau efectiv de construire a unor proiecte finanțate de instituții ale statului sau de beneficiari privați. Pentru a-și susține activitatea curentă, aceste companii au nevoie de accesarea unei finanțări. Rambursarea finanțării depinde de încasările care ar trebui să vină la termenele contractuale agreate și semnate. Nu de puține ori aceste termene de plată sunt amânate cu lunile, dacă nu chiar cu anii de beneficiarii finali împotriva cărora litigiile durează nepermis de mult. Este evident că activitatea companiei aflate într-o astfel de situație este bulversată, iar odată ce băncile solicită restituirea finanțării acordate, mai este un pas până la default.

O parte semnificativă a activității pe care o desfășurați este dedicată litigiilor. Cum privește specialistul în litigii această arie de practică? 

Deși zona în care activez este preponderent litigioasă, sfaturile pe care le ofer clienților sunt în sensul încheierii cât mai rapide a unor settlement-uri și tranzacții. Litigiile sunt scumpe, atât din punct de vedere financiar, dar mai ales din punct de vedere uman. Sunt consumatoare de energie și resurse pentru clienți, energie și resurse care pot fi folosite mult mai profitabil în business-urile lor decât în procese istovitoare și lungi. Litigiul trebuie folosit doar ca mijloc pentru a crea un avantaj în negociere, dar aproape niciodată nu trebuie să constituie și scopul final.

Care sunt proiectele fanion care v-au desăvârșit ca profesionist în domeniul juridic?

Deși nu foarte des întâlnite în România, există și proceduri de preluare ostilă a unor companii de către competitorii lor. Am avut provocarea de a participa la o astfel de încercare de preluare ostilă, aflându-mă de partea băncii finanțatoare a companiei asupra căreia s-a încercat această procedură. Cu susținerea băncii finanțatoare și în cadrul unei proceduri de insolvență, încercarea de preluare a eșuat, compania atacată reușind să încheie un Business Transfer Agreement, astfel salvându-și principala componentă de business.

Un alt proiect drag mie a fost participarea la achiziționarea unei participații de 50% deținută de o companie cu capital străin în cadrul unei companii românești în domeniul agricol. Procedura de achiziție a presupus peste 10 litigii inițiate doar pentru a crea avantaj în negocieri, iar după mai bine de un an tranzacția a fost finalizată cu succes.

Cum ați defini relația client – avocat?

La fel ca preotul sau medicul, avocatul ar trebui să beneficieze de încrederea clientului, încredere care se câștigă extrem de greu, dar care reprezintă fundamentul unei colaborări în situații de criză, pentru că trebuie să admitem că de cele mai multe ori, clienții caută avocați când se afla în impas.

În aceste momente, încrederea și onestitatea sunt primele lucruri pe care clientul le caută și ar fi bine să le primească.

Onestitatea presupune și a spune clientului ce nu vrea să audă, în momentele în care el consideră că dreptatea lui este absolută. Determinarea conștientizării realității de către client este o sarcină ingrată, dar fără de care avocatul nu poate construi o strategie de apărare corectă.

Atitudinea de negociere pozitivă, de tip win-win, și o abordare constructivă în sensul rezolvării prin tranzacții a inerentelor diferende comerciale reprezintă metode de lucru pe care companiile românești încă le învață, dar cu o consultanță juridică desfășurată cu bună-credință și vizând interesul pe termen mediu și nu pe termen scurt al clientului, litigiile istovitoare pot fi evitate sau scurtate.

Dacă un client activează în domeniul construcțiilor, spre exemplu, dar fiecare contract îi generează litigii, care la rândul lor determină blocaje de finanțare și plăți, activitatea firmei se transformă într-una preponderent juridică, în loc să rămână în zona de construcții. Acest fapt nu poate face bine afacerii.

Evident, există și situații în care litigiul devine unica posibilitate, dar atunci deja există un eșec al negocierilor și cel puțin una dintre părți a fost de rea-credință.

Privind litigiile concrete dintr-o perspectivă mai largă și fără încrâncenare, acestea nu mai reprezintă un scop în sine, ci doar un mijloc de a tranzacționa rapid și de a trece la următorul proiect în domeniul de activitate al companiei. Cred cu tărie în acest mod inteligent de a reprezenta clienții și care, în experiența mea profesională, a generat multe satisfacții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here