Dacia 1310 galbena, galben 48 mai precis, dupa codul de culori al unor vremuri demult apuse, opreste intr-o aripa a tribunalului Bucuresti. Ploua ca in Misterele Londrei sau ca in scenele de final ale filmelor lui Sergiu Nicolaescu.
Autor: Andrei Cristea (foto), director Intelligent Life Romania. Articol extras din numarul 3 al revistei.
Soferul se intinde pe spate si deschide usa din dreapta, pentru ca un barbat corpolent, obez in termenii de astazi, sa se poata strecura in taxiul anilor ’80. Acesta incearca, dar nu reuseste sa se aseze pe bancheta din spate, din cauza dimensiunilor sale si ale servietei care sta sa se deschida in orice moment, sub greutatea a ce-i inauntru. Probabil hartii, pentru ca masina e invaluita brusc de un miros de dosare vechi, rancede, statute prin cine stie ce registratura. Barbatul tranteste portiera din spate, smuceste usa din dreapta fata, dar ii aluneca mana pe manerul de fier, colturos. Soferul deschide usa, alearga prin fata masinii cu farurile aprinse, pentru ca toamna pune stapanire pe Bucuresti imediat dupa-amiaza si deschide o umbrela in ploaia cu stropi grei, ca niste sentinte din sala pasilor pierduti a tribunalului… Prefera sa tina cu o mana umbrela barbatului, cu cealalta ii deschide usa si il impinge discret dar ferm pe acesta pe locul din dreapta. Traverseaza inca o data masina, cu silueta jucand in lumina farurilor si a smogului ca in filmele mute ale fratilor Lumière, se scutura de apa pe balonzaidul negru, apoi isi da cu mana prin par si se urca in masina. „Unde?“, il intreaba pe pasagerul care ocupa toata partea scaunului si a bordului CN. „La dracu, daca poti“, ii raspunde acesta cu capul in barbie. Omul nu porneste masina. O lasa la ralanti si il priveste… „Sunteti sigur? Eu va duc, de acolo vin… Aiud“. Barbatul arata spre servieta pe care o tine cu doua maini, apoi vazand privirea intrebatoare a celui de langa el, o deschide. Ii scapa mana pe incuietoare o data, de doua ori, reuseste intr-un final, cu un sunet sec, de ciocan care consfinteste o sentinta stramba si scoate un teanc de hartii, un dosar legat cu elastic de borcan. „Am pierdut, o sa-mi ia tot. Si probabil viata o sa mi-o iau eu, ca ei nu sunt in stare. De ce iti spun tie? Ma duci pe Berzei?“. Pauza. Liniste grea. Zeci de secunde. Soferul intinde mana timid catre vraful de hartii… il ia, fara sa intampine nicio rezistenta decat privirea siderata a omului de langa el si le rasfoieste. „Cat timp ai?“, il intreaba pe pasager. „Aveam o viata, acum nu stiu, Dumnezeu stie…“. Soferul de taxi trage masina pe o straduta laturalnica, aprinde lumina in ceea ce mai tarziu avea sa se numeasca „habitaclu“ si cere un pix… incearca sa scrie, dar pixul zgarie. I-l inapoiaza pasagerului, acesta sufla ca sa incalzeasca pasta albastra, neuniforma… acum scrie. Soferul intoarce una din foi si litere si cifre incep sa prinda contur pe spate… articole, paragrafe, numar de legi, coroborate cu alte legi… o panza de paianjen cu ite multe si intortocheate. Isi aprinde o tigara, o stinge in scrumiera, n-o arunca afara desi aerul devine irespirabil de la mirosul de tutun, apoi rasuceste o foita, pune tutun in ea si-i bate un capat de volan, ca sa fie indesat. „Viata buna…“ spune pasagerul. „Candva…“, replica soferul si continua sa scrie numere, legi si termeni juridici. Dupa doua ore, ii da toate hartiile inapoi si spune: „Da-i-le avocatului, sa incerce asa, poate scapi, omule“. Acesta il priveste sceptic… se uita in stanga si in dreapta, isi ridica gulerul hainei de piele neagra, pregatindu-se sa infrunte ceata si ploaia mocaneasca de afara, pune mana pe plasticul ieftin si prost finisat al portierei apoi ii sopteste… „O sa fii mare, iti spun eu. Avocat, sau ce oi fi matale…“
Aceasta trebuia sa fie o parte din cover-story-ul acestui numar Intelligent Life. O parte scrisa din suflet despre un om care mi-a aratat cat gresim daca ne incredem in ce auzim, fara sa cunoastem o persoana. Si in acelasi timp mea culpa, pentru editorialul din Revista Romana de Consultanta numarul 7… acest om are acum o prezenta activa in proiectele noastre si, tot intr-un fel sau altul, numele sau e pe coperta revistei pe care o aveti in mana.
Citatul de final vine din partea unei Doamne, ale carei initiale sunt intamplator aceleasi cu cele ale cover-story-ului nostru: MM. Marilyn Monroe: „Stiti, mi se pun tot felul de intrebari, cum ar fi: „Ce porti in pat? O bluza de pijama, pantaloni de pijama, camasa de noapte?“ Am raspuns „Chanel No. 5“, fiindca acesta este adevarul”.
Prejudecatile vin de multe ori la pachet intr-o lume dominata de barbati, iar avocatura si business-ul in general nu fac exceptie. Daca ne vom debarasa de ele, vom avea de castigat. Si noi, dar mai cu seama ele. Avocatura si business-ul, desigur…
