Initiativa semnarii primului Acord de conlucrare intre institutele de cercetari juridice ale academiilor nationale de la Bucuresti si Chisinau, insotita de lansarea unei lucrari privind Constitutiile statelor lumii, datorate unui distins jurist basarabean, in contextul in care spiritualitatea romaneasca de pretutindeni aniverseaza 150 de ani de la formarea, la 1 aprilie 1866 a Societatii Literare Romane, devenita in 1867 Societatea Academica Romana şi transformata la 1879 in „institut national” sub denumirea de Academia Romana, reprezinta semnele cardinale care ne conduc aproape ineluctabil spre ridicarea problemei unei stiinte si culturi juridice romanesti ca una singura si indivizibila.
Intr-adevar, afirmarea unui atare postulat devine cu atat mai necesara şi mai importanta in conditiile integrarii europene, inclusiv in planul dreptului si al realitatii unei mondializarii, inclusiv juridice, tot mai accentuate si mai agresive, ceea ce presupune totodata pastrarea si consolidarea identitatii juridico-culturale, ca imperativ al manifestarii unitatii prin diversitate.
Temeiurile pentru unam iuris scientiam sunt din ce in ce mai evidente si mai provocatoare si pornesc atat de la Bucuresti, cat si de la Chisinau.
„In lume exista un numar semnificativ de state nationale, care au la baza o natiune (o asociaţie de oameni avand aceeasi limba, aceeasi origine, aceleasi obiceiuri, aceleasi idei si sentimente, dezvoltate printr-o lunga convieţuire), a carei denumire o poarta, de regula. In Europa, majoritatea absoluta a statelor sunt nationale. Unele natiuni stau la baza a doua state. … Acelasi lucru il putem spune si despre naţiunea romana, organizata in doua state romanesti: Romania si Republica Moldova.” Aceste teze din Comentariul editat de Curtea Constitutionala a Republicii Moldova si publicat in anul 2012 privesc textul art. 13 alin. (1) din Constitutia Republicii Moldova, potrivit caruia „limba de stat a Republicii Moldova este limba moldoveneasca” si a carui formulare, potrivit aceluiaşi Comentariu, face parte dintre „roadele unei ideologii perfide, diseminate pe parcursul a zeci de ani, care se bazeaza pe conceptul «existentei a doua natiuni, a doua limbi, a doua istorii diferite»”.
Prin aceasta opoziţie lipsita de echivoc intre textul legislativ si comentariul doctrinar, stiinta juridica din Republica Moldova ofera o lectie cu atat mai semnificativa cu cat textul in discutie apartine chiar legii fundamentale, iar semnificaţiile si implicatiile sale nu se opresc aici: pe 5 decembrie 2013 aceeasi Curte Constitutionala confera Declaratiei de Independenta din 27 august 1991 statutul de „text constitutional primar si imuabil”, cu consecinta preeminentei prevederilor sale fata de cele ale Constitutiei.
Trimiterea din cuprinsul Declaratiei la „legile si hotararile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii romane ca limba oficiala in stat” nu ar fi putut oferi insa ele singure temeiul ultim pentru restaurarea limbii romane ca limba oficiala in stat, ci numai in virtutea instituirii statalitaţii independente a Republicii Moldova „AVAND IN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru si statalitatea sa neintrerupta in spatiul istoric si etnic al devenirii sale nationale si CONSIDERAND actele de dezmembrare a teritoriului national de la 1775 si 1812 ca fiind in contradictie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Tarii Moldovei, acte infirmate de intreaga evoluţie a istoriei si de vointa liber exprimata a populatiei Basarabiei si Bucovinei”.
De aici rezulta cum nu se poate mai limpede ca populatia Basarabiei si Bucovinei face parte din acelaşi popor Roman caruia ii aparţine şi populaţia Banatului ori a Olteniei, ca teritoriile tuturor acestor regiuni, chiar aparţinand unor state diferite, fac parte din spaţiul devenirii aceluiaşi popor, iar acest popor nu exclude, ci alaturi şi impreuna cu el traiesc si alte etnii si, in sfarsit, ca legatura indisolubila intre popor si spatiul devenirii sale se exprima plenar in dreptul istoric si de neam, un drept care – aici rezida substanţa mesajului pe care Curtea Constituţionala a Republicii Moldova il transmite nu doar cetaţenilor acestui stat, ci intregului popor roman de pretutindeni – nu se confunda cu legile unui stat, fie ele chiar de rang constituţional. In virtutea unei istorii care nu poate fi nici modificata si nici oprita din desfasurarea ei, poporul roman se gaseste astazi organizat politic in doua state, carora le corespund tot atatea teritorii si sisteme legislative, insa care acopera acelaşi spatiu si exprima acelasi drept.
Astfel stand lucrurile, terenul colaborarii intre Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane de la Bucureşti şi Institutul de Cercetari Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei de la Chişinau nu este altul decat stiinta juridica romaneasca inţeleasa ca stiinta a dreptului romanesc, iar rostul acestei colaborari nu este nici el greu de identificat: cristalizarea expresiei doctrinare a dreptului romanesc ca drept unitar al intregului popor roman, aşadar, a unei expresii juridice unitare care sa serveasca drept reper teoretico-conceptual deopotriva pentru legile ambelor state romanesti.
Aşa cum orice jurist poate observa cu usurinta, un asemenea program nu este unul singular in istoria Europei, ci cunoaşte experienţe similare in conditii istorice asemanatoare. Aşa, de pilda, prabusit in 1806 sub loviturile lui Napoleon, Sfantul Imperiu Roman al Naţiunii Germane nu a mai putut fi restaurat ca atare dupa prabuşirea Imparatului francez insuşi, pe drept cuvant caracterizat de marele istoric al dreptului Harold J. Berman „un Stalin al Revoluţiei Franceze”. Unirea politica a tuturor germanilor intr-un singur stat nefiind atunci pentru moment realizabila, s-a propus totuşi unificarea lor legislativa sub imperiul unui singur cod general (allgemeines Gesetzbuch), asa cum şi in vremurile noastre nu ar fi trebuit neaparat exclusa de plano post-1991 ideea unor coduri civile sau penale comune pentru Romania si Republica Moldova. Dincolo de dificultatile inerente punerii in practica a acestui program, ideea a fost respinsa la nemţi pe considerente teoretice. „Precum limba, dreptul traieste in conştiinţa poporului” şi se dezvolta in mod organic „prin forţe interioare care lucreaza in tacere şi nu prin voinţa arbitrara a unui legiuitor” care sa impuna prin decizie politica rezultatul unor speculaţii raţionale despre natura umana şi drepturile naturale inalienabile ale individului considerat in abstracto (mai precis, fara a fi luata in considerare incadrarea lui intr-un anumit popor): iata punctul de plecare al binecunoscutei doctrine istorice a dreptului in formularea lui Friedrich Carl von Savigny, fondatorul ştiinţei juridice moderne in propriul şi adevaratul sens al acestui termen. Nu in primul rand politicienii reuniţi in adunari legislative, ci juriştii sunt adevaratii reprezentanti ai poporului in tot ce ţine de dreptul acestuia din urma, iar aceştia pot fi fie practicienii caliţi in pretoriul instantelor, fie, acolo unde lipsesc „obisnuintele specifice unor state libere”, teoreticienii formaţi in universitatii.
Ca şi in Germania din timpul lui Savigny, istoria a facut ca atat in Romania, cat si in Republica Moldova sa nu putem vorbi despre asemenea obişnuinţe specifice Angliei, insa nu mai puţin sa fim confruntaţi cu o nesfarşita serie de reforme şi inovaţii legislative al caror substrat ideologic pastreaza vie moştenirea Revoluţiei franceze şi al unui drept de sorginte iacobina al nenumaratelor declaraţii, constituţii, convenţii şi carte edictate de atunci şi pana astazi. Aşa cum Edmund Burke, parintele conservatorismului politic, opunea programului (politic) revolutionar tradiţia drepturilor istorice, Savigny le opunea codificatorilor raţionalisti marea traditie a dreptului roman, pe atunci inca in vigoare ca drept comun al statelor germane, şi o ştiinţa juridica a carei sarcina consta in identificarea instituţiilor juridice reale aflate in spatele fiecarei norme. In calitate de organe proprii ale poporului, juriştii inşişi pot crea noi instituţii şi modifica sau chiar elimina pe cele existente, „daca au devenit straine sensului şi nevoilor timpului”, dar nu unui timp imaginat de ideologii imperiilor şi uniunilor mai vechi sau mai noi, ci acelui timp al carui spirit este dat de evoluţia conştiinţei poporului, care singur ramane titularul propriului sau drept.
Cu doua secole in urma, Savigny a fost cel care a avut castig de cauza, iar stiinta juridica germana formata pornind de la ideile sale şi dezvoltata timp de jumatate de secol in condiţii de faramiţare politica a atins un nivel ramas impunator şi pentru juriştii de astazi. Dimpotriva, acolo unde accentul a cazut nu pe dreptul poporului, ci pe legile statului, ştiinţa juridica nu a putut depaşi decat cu multa greutate consecinţele separaţiei politice indelungate, aşa cum s-a putut observa dupa Primul Razboi Mondial intr-un stat roman al carui teritoriu acoperea spaţiul istoric romanesc, insa care nu a putut rezolva decat cu multa greutate marea problema a unificarii legislative si cand vremurile in care conceptia istorica a dreptului era folosita in mod explicit de Simion Barnutiu in cuprinsul Proclamatiei de la Blaj, ori de un Mihail Kogalniceanu in realizarea marilor reforme sociale ale modernitaţii din Vechiul Regat pareau de mult uitate. Parca neinvaţand prea multe din asemenea experienţe istorice, astazi ştiinţa juridica romaneasca pare a se mulţumi cu sarcina de a insoţi prin exegeze şi comentarii o activitate de legiferare ale carei singure repere par a consta, pe de o parte, in exigenţe punctuale mai ales de factura economica şi ideologica, iar, pe de alta, a ignora orice tradiţie sau perspectiva de cristalizare sistematica. In plus, la nivelul dreptului pozitiv, codificarile din ultimele decenii au urmat orientari divergente, la Bucuresti avandu-se cu prioritate in vederea modelul hibrid, iar la Chişinau cel german.
In abordarea pe care ne permitem sa o propunem şi exprimam aici şi acum trebuie sa se porneasca de la faptul ca dincolo de noua corectitudine imperiala ridicata in Apus pe ruinele vechilor glose şi comentarii ale unui drept roman receptat dupa un mileniu de absenţa ca drept al unei societaţi de mult disparute, juriştii romani trebuie sa se inţeleaga pe ei inşişi ca işti ai unui spaţiu in care dreptul roman a continuat ca drept bizantin sa fie un drept viu pe toata durata Imperiului Roman de Rasarit ca drept al unui Commonwealth bizantin (D. Obolensky) şi mai apoi al unui Bizanţ de dupa Bizanţ (N. Iorga). In acest context, lucrarea marelui jurist basarabean Leon Casso despre dreptul bizantin din Basarabia (1907), reevaluata in adevaratele sale semnificaţii se poate dovedi folositoare pentru inţelegerea nu atat a unor norme şi instituţii de mult apuse, cat mai ales a gandirii juridice inseşi din acest spaţiu. Dupa cum analiza, ramasa, din pacate singulara, din 1943 a Dreptului romanesc din Basarabia, a acad. Andrei Radulescu personalitate tutelara (patronimica) a Institutului nostru ne ofera viziunea unitara, intregitoare de la care se cuvine a porni. Nomos-ul spaţiului romanesc ca sigiliu al Romei mai vechi şi mai noi: iata dreptul istoric şi de neam invocat printr-o Declaraţie de Independenţa şi la a carui deplina restaurare sunt chemate sa contribuie de azi inainte doua Institute unite pe fond de şi intr-o singura ştiinţa juridica, iar formal hotarate sa conlucreze in acest sens in baza Acordului pe care l-am semnat astazi.
Ca orice semn major al timpului, el presupune nu numai recunoaşterea şi inţelegerea adevarului, dar mai ales efort neobosit de a-i exprima şi implini semnificaţiile.
Prof. univ. dr., dr. h. c. Mircea Duţu
Directorul Institutului de Cercetari Juridice „Acad. Andrei Radulescu” al Academiei Romane
* Alocutiune rostita la Chisinau, joi, 17 martie 2016, cu ocazia semnarii Acordului de cooperare intre Institutul de Cercetari Juridice „Acad. Andrei Radulescu” al Academiei Romane şi Institutul de Cercetari Juridice si Politice al Academiei de Stiinte a Moldovei (ASM), precum si al lansarii volumului Constitutiile statelor lumii, semnat de prof. dr. Ion Guceac, vicepresedinte al ASM.
