A nu te concentra pe educatie e a nu te preocupa de viitor. Iar firmele de avocatura nu se concentreaza (prea serios) pe viitor.
Cunosc doi avocati care coordoneaza doua din marile firme de avocatura locale. I-am intalnit recent, am discutat mai multe. Printre ele, am intarziat pe tema educatiei – ambii intentioneaza sa lanseze niste programe prin care sa contribuie la mai buna pregatire a viitoarelor generatii de avocati.
Nu o mai mare eficienta a programelor de internship cauta sa obtina, in schimb vor sa formeze un fel de clase optionale – asa cum se chemau in liceu – pe care sa le conecteze mai bine, ca printr-un scurt cantonament, la profesia de avocat. Vor sa formeze programe alternative sistemului. Au programa, temele de discutie, studiile de caz si profesorii potriviti. Nu au sali de curs, nu au cursanti. Nu au lansat, inca, proiectele.
Indiferent daca vorbim de sisteme publice, private sau nonformale, educatia e intre temele importante de discutie si preocupare atat pentru mediul social si cultural, cat si pentru cel economic. A nu te concentra pe educatie e a nu te preocupa de viitor. Iar firmele de avocatura nu se preocupa (serios) de viitor.
Sigur ca sunt firme importante care au, cu toate, programe de stagii de practica pentru studentii de la Drept, iar asta de ani buni. Exista cateva scoli de vara, cateva punti de legatura intre mediul academic (facultatile de drept) si mediul privat (firmele si cabinetele de avocatura). Putine. Mai ales ca principalele active ale companiilor de servicii profesionale sunt oamenii – avocati, in cazul firmelor de avocatura. Fara buni avocati, fara parteneri care sa dezvolte intregi arii de practica, fara vizionari care sa apuce in directiile potrivite, firmele vor pierde. Iar preocupare inseamna mai mult decat a-ti lua de sub nas tie, concurentule, un tanar care promite. Preocupare inseamna programe clare care nu se blocheaza in lipsa salilor de curs sau slaba empatie a firmelor concurente.
Am avut ocazia unui dialog (de la distanta) cu Ovidiu Folcut, rectorul Universitatii Romano-Americane. Am intrebat despre rolul universitatilor si, indirect, despre scopul sistemelor actuale de educatie. Am insistat mai mult pe asteptatele punti de legatura dintre mediul academic si cel privat, dar mai putin pe legatura pe care sistemele de educatie actuale – create in anii ’30 pentru a satisface nevoile unei lumi aflate in plina revolutie industriala – o mai pot avea cu lumea de azi, care traverseaza o revolutie tehnologica. Nu am prioritizat corect, am privit in prezent, nu in viitor.
Totusi. Macar in urmatorii cinci ani, probabil ca rolul sistemelor de educatie superioara va fi acelasi – de a-i acomoda pe tineri cu piata muncii. Asta era scopul lor ultima data cand am verificat.
Iar la capitolul “Cum anume construim punti de legatura intre mediul academic si piata muncii” intra si profilul profesorilor. Se prefera, tot mai des, profesori cu serioasa experienta in “lumea reala”. Daca vreti, tot mai multe universitati prestigioase aleg, ca profesor de arte, nu specialistul in istoria artelor, ci artistul contemporan.
Iar profesorul e factorul decisiv in orice act sau forma de invatamant. Nu dimensiunea clasei, nu programele de finantare, nici macar curicula, dar profesorul importa cel mai mult in calitatea unui sistem de invatamant – si avem exemple ca Finlanda si Singapore, doua din cele mai bune sisteme de invatamant din lume, si inca de ani buni, care au performantele acestea pentru ca au o selectie buna a cadrelor. Acolo, la profesie au acces cei foarte buni, macar cei foarte pasioanati.
Ovidiu Folcut mi-a povestit ce se petrece la Universitatea Romano-Americana. De exemplu, spune el, “la fiecare program de masterat, titularii disciplinelor au obligatia invitarii cel putin a unui din si a desfasurarii unor activitati de seminar/laborator direct de catre specialisti care provin din domeniul respectiv. Pe de alta parte, o serie de profesionisti din mai multe domenii – reprezentanti din top managementul unor companii din diverse domenii sau specialisti de prim rang, apartinand unor profesii cat mai diverse – au acceptat sa preia integral anumite discipline sau activitatile practice asociate acestora, conferind un plus de relevanta practica activitatilor academice derulate.”
Acum. E lesne de inteles ca preocuparea exista in ambele parti. Daca Ovidiu Folcut si alti rectori sunt primul cap de pod, cel academic, iar cel de-al doilea cap sunt, in cazul acesta, firmele de avocatura care au, macar declarativ, preocupari pentru educatie – chiar si numai pentru educarea tinerilor avocati cu care o sa imparta spatiul lucrativ – de ce nu merge treaba mai bine? Unde e problema, cum ajung la poarta profesiei de arhitect, jurnalist sau avocat tineri care nu au invatat inca sa structureze o idee. Si cand vorbim de nise inguste, cum e avocatura, de ce e greu sa faci progrese? Cine te opreste azi, daca vrei sa faci o buna echipa, ori un bine societatii, sa pregatesti niste tineri talentati?
Nu e ca si cum tinerii s-ar tine departe de astfel de programe, departe de internship-uri sau scurte incursiuni, de cateva zile, in cadrul viitoarei lor profesii. Ei ar ralia cu usurinta la ideile si propunerilor universitatilor sau firmelor. Ba chiar construiesc singuri, de ani buni si din initiativa lor, propriile legaturi intre ei si piata muncii. Un exemplu e CROS – Centrul de Resurse pentru Organizatiile Studentesti – dar sunt si altele. CROS este un fel de universitate alternativa si complementara sistemelor formale (publice si private), unde tinerii si-au format propriul sistem de educatie. Profesorii sunt oameni relevanti din domeniile pe care cursantii incearca sa le inteleaga (deocamdata sunt trei “facultati” – new media, HR si leadership), notele lipsesc, teoria e aplicata in practica, de cele mai multe ori in cadrul companiilor din domeniul potrivit. Ei construiesc deja puntile acelea de legatura, iar de efortul lor beneficiaza si universitatile clasice si firmele in care se angajeaza.
Si nici CROS nu a avut sali de curs la inceput.
