Avocatura scoasă pe galantar. Interviu cu Gheorghe Florea, președinte UNBR

Care este, pe scurt, rolul Uniunii Naționale a Barourilor din România (UNBR)?

Rolul Uniunii Naţionale a Barourilor din România (UNBR) este de autoreglementare a profesiei și de apărare a acesteia în raport cu autoritățile. Totodată, UNBR are un rol important în apărarea prestigiului avocaturii, prin instituirea regulilor deontologice și vegherea la respectarea acestora.

Rolul UNBR, format din barouri, este sintetizat în art. 10 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: ”Barourile şi UNBR asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri.”

Pentru înțelegerea rolului UNBR și poziționarea organizației în mintea oamenilor sunt esențiale câteva aspecte, care nu sunt suficient asimilate nici măcar de către toți avocații și creează în mod constant controverse bazate pe confuzii: faptul că UNBR este o ”Uniune Națională a Barourilor”, nu o ”Uniune a avocaților”, faptul că UNBR este o ”persoană juridică de interes public”. Nu în ultimul rând, trebuie înțeles conceptul de autonomie a Casei de Asigurări a Avocaților, confundată adesea cu UNBR.

În ce privește înțelegerea conceptului de ”Uniune a Barourilor”, și nu de ”Uniune a Avocaților”, legea 225/2004 a operat o transformare a persoanei juridice, decisă prin lege, în sensul desfiinţării Uniunii Avocaţilor din România şi al înfiinţării, în locul acesteia, ca succesoare universală, a Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Ceea ce s-a dorit prin înlocuirea denumirii Uniunea Avocaților cu Uniunea Barourilor a fost descentralizarea profesiei, asigurarea autonomiei barourilor, concomitent cu asigurarea unității profesiei, ca voce unică și organism de autoreglementare.

Legea privind organizarea și funcționarea profesiei de avocat consacră conceptul de autonomie a barourilor, ceea ce uneori este înțeles greșit, în sensul opțiunii Barourilor de a face ce vor, indiferent de opțiunile ordinului profesional. Dar, art. 49 din secțiunea ” Baroul” prevede foarte clar că ”Profesia de avocat este organizată şi funcţionează în baza principiului autonomiei, în limitele competenţelor prevăzute în prezenta lege.” Așadar, principiul autonomiei trebuie aplicat conform legii și cu bună credință, în interesul profesiei în ansamblu și nu a unui barou anume sau a unei persoane anume.

Barourile trebuie să se supună legii care organizează profesia de avocat și deciziilor luate de organele profesiei, în limitele legii, care reprezintă voința majorității barourilor, având în vedere că orice proiect de modificare sau completare a acestei legi e supus votului Congresului Avocaților, prin procedurile legale.

Evident, conceptul de lege implică și voința Parlamentului, pentru că trăim într-o țară și nu putem face orice ne trece prin cap. Atâta vreme cât o propunere privind legea avocaturii este în acord cu întreg sistemul legislativ al acestei țări, nu sunt motive legale ca autoritățile cu drept de initiativă legislativă să nu declanșeze și să nu susțină procedurile parlamentare corespunzătoare adoptării unei legi.

Modul în care sunt privite autonomia și independența barourilor de către anumiți avocați mai vocali, care consideră că autonomia înseamnă să facă ce vor, poate însemna destructurarea profesiei și odată cu aceasta, slăbirea tuturor principiilor care asigură identitatea avocatului.

În al doilea rând, este esențială înțelegerea sintagmei prevăzute la art 60 (2), potrivit căreia UNBR este persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi buget proprii.

În legătură cu acest aspect, au fost controverse serioase, în ultima vreme, în interiorul profesiei. Unii avocați consideră că UNBR ar trebui să procedeze la fel ca orice autoritate publică, adică să dea socoteală oricui (inclusiv terților) ce face UNBR cu banii contribuabililor – Barouri, ori cu alte venituri realizate, potrivit legii, uitându-se împrejurarea că avocații prin plata unor contribuții la constituirea bugetului fiecărui barou, din care se achită contribuții la Bugetul UNBR, nu devin contribuabili la stat și că există proceduri legale, interne, în care pot verifica și vedea tot ce se întâmplă cu banii avocaților achitați în baza obligației legale de ”contribuție la bugetul Baroului”.

Orice asociere a UNBR cu autoritățile publice, așa cum sunt acestea definite în legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, înseamnă controlul statului asupra acestora și știrbirea independenței avocaturii.

UNBR are ”patrimoniu și buget proprii”. Ca atare, există diferențe evidente între instituțiile publice și o profesie de interes public, cum este avocatura.

Nu putem vorbi de o asimilare a unei profesii autoreglementate în categoria instituțiilor publice sub autoritate statală pentru că ar fi un precedent periculos, care ar putea avea ca efect destructurarea profesiei. Să nu uităm că profesia de avocat este autoreglementată și are propriile mecanisme prevăzute de lege în ce privește controlul actelor organelor de conducere și de asigurare a transparenței față de membrii profesiei.

În privința conceptului de autonomie a Casei de Asigurări a Avocaților (CAA) atât în raport cu UNBR, cât și cu statul, aici este un punct nevralgic care creează controverse de multă vreme, ca orice lucru confuz.

Principiile independenței și autonomiei sunt incidente și Casei de Asigurări a Avocaților (CAA), însă, la fel ca în cazul barourilor, trebuie aplicate cu bună credință și în conformitate cu legea.

Din păcate, însă, acest subiect apare în preajma campaniilor electorale pentru că fiind vorba de banii de pensie datorată, potrivit legii avocaților pensionari, există o ”miză financiară” sigură în agitarea spiritelor.

UNBR nu gestionează însă acești bani, iar CAA are propriile mecanisme legale de gestiune, cu investiții aprobate prin vot transparent.

Subiectul e de natură să inflameze cu tot felul de insinuări.

Este foarte grav să pui în opoziție avocații pensionari cu cei tineri, învrăjbindu-i prin insinuări că mărirea contribuțiilor s-ar face în favoarea seniorilor și în defavoarea tinerilor, puși să plătească în plus. Este o chestiune simplă și de bun simț că și pensiile tinerilor depind de investițiile lor actuale în acest sens. Cum s-ar putea susține un sistem de pensii dacă n-ar exista o limită minimă de contribuție? Sau cum ai putea avea pretenție la pensie cu cotizații zero? Sunt chestiuni elementare, acoperite de ieșirile furibunde ale unor oameni care urmăresc alte scopuri.

Cum se manifestă ”falsa avocatură” și cum se combate?

O vreme UNBR s-a confruntat cu problema ”barourilor paralele”, un fel de asociații nepatrimoniale, fără ființă juridică legală, care practicau ”falsa avocatură”, inclusiv la instanțe. Acestea erau formate din juriști care nu au reușit să acceadă în profesie în baza legii și a examenului de admitere. Cei care înființaseră aceste barouri paralele au parazitat pur și simplu avocatura reală, substituind denumirile organelor de conducere legale și înșelând publicul.

Prin Decizia Nr. 15 din 21 septembrie 2015, Curtea Constituțională a tranșat aceste probleme, arătând foarte clar că numai cei înscriși în tabloul avocaților, gestionat de UNBR, succesoarea de drept a Uniunii Avocaților din România, pot practica această profesie. Curtea Constituţională a statuat că „avocatura este un serviciu public care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege”.

Acum, problema falsei avocaturi vine din alte sfere și se referă în special la uzurparea unor atribuții exclusive ale avocaților, prevăzute de lege, și includerea lor în servicii de consultanță integrată, în care numele avocatului nu mai apare, fiind ”dizolvat” în produsul finit oferit de o societate comercială (de recuperatori de creanțe, de ”consultanță” etc.)

Această tendință este periculoasă întrucât avocatul își pierde identitatea, și încet încet, lumea se obișnuiește că avocatura poate fi practicată de oricine, inclusiv de firme virtuale cu roboți sau aplicații gen Uber, care pun în legătură avocații cu justițiabilii ( de exemplu Cma-justice.fr propune corelarea între avocați și justițiabilii). Astfel de firme de avocatură virtuale, în spatele cărora nici nu poți ști dacă sunt avocați sau nu, sunt deja destul de larg răspândite la nivel internațional și sunt în pregătire și la noi.

Există tendințe de interprofesionalitate, ceea ce e foarte bine. Dar nu mai e bine pentru profesie, atunci când rezultatul final al unei cereri de consultanță juridică este dat de o societate comercială de consultanță.

Avocatura e o profesie independentă, societatea comercială nu-și poate aroga valorile fundamentale ale profesiei, în special secretul profesional.

E vorba și de o tendință inspirată de o lege britanică, care permite practic oricui să furnizeze servicii juridice. În contextul globalizării, orice lege se virusează spre celelalte țări, cu atât mai mult cu cât e dictată în limba engleză, accesibilă oricui. Această lege este supranumită ”legea Tesco”, după numele magazinului universal low cost. Cu alte cuvinte, serviciile de avocatură devin mărfuri generice, ce pot fi furnizate și de neprofesioniști.

Un astfel de trend nu poate fi stopat decât prin înțelegerea de către public a valorilor fundamentale ale avocaturii și prin educarea avocaților pentru a le impune.

Domeniile de practică pentru diferite profesii juridice și chiar nejuridice devin din ce în ce mai greu de diferențiat. Tehnicizarea excesivă a dreptului incumbă expertiza multiplă. Problemele apar în cazul răspunderii pentru consultanța oferită. Și când se pune problema secretului profesional, lucrurile devin și mai complicate, pentru că nu toate profesiile au aceeași protecție în acest sens. Și nici clienții lor, pentru că, de fapt, despre protecția clienților este vorba.

În România, ca și în alte țări, serviciile juridice nu mai sunt rezervate exclusiv avocaţilor. Ele pot fi și sunt realizate şi de alţi prestatori, al căror statut deseori diferă de cel al avocaţilor. Clienţii acestor prestatori nu beneficiază de protecţia specială recunoscută în cadrul schimburilor de informaţii dintre avocaţi şi clienţi, cu referire specială la secretul profesional.

În consecinţă, serviciile juridice şi consultaţiile juridice pot fi definite numai prin raportare la conceptul de „secret profesional al avocatului”.

În mod specific, multe țări se referă la conceptul de „consultaţii juridice”, folosind diverse formule:

evaluarea situaţiei juridice a clientului”, „prestarea de servicii juridice personalizate în favoarea unor indivizi sau întreprinderi”, „realizarea de analize juridice”, „oferirea de consultaţii juridice şi opinii juridice”, „emiterea de opinii privind toate aspectele juridice” etc.

Simpla furnizare de modele standardizate prin programe informatice liber disponibile, publicate, sau de declaraţii-model destinate instanţelor de judecată, nu pot reprezenta o asistenţă juridică, în absenţa unui serviciu silogistic intelectual constând într-o analiză de caz.

Nu este relevant criteriul complexităţii activităţii.

Definiţia conceptului de «consultaţii juridice» cuprinde două elemente principale: o componentă teleologică, potrivit căreia scopul consultaţiei juridice este acela de a crea posibilitatea celui care o solicită de a-şi evalua situaţia şi de a lua hotărâri, şi o componentă instrumentală, potrivit căreia consultaţia juridică este produsul unui raţionament intelectual de tip silogistic.

Deseori servicul de furnizare a informatiilor juridice este un serviciu pur material, care combină date introduse de utilizator cu informații din activitatea judiciară (precedente judiciare).

UNBR consideră că în definirea conceptului de consultaţie juridică trebuie arătat că aceasta reprezintă o activitate intelectuală a unei persoane care are autorizarea legală de a desfăşura această activitate.

Lipsa unei astfel de autorizări legale echivalează cu „falsa avocatură”.

Cu atât mai mult un asemenea raționament este valabil pentru așa-zisa reprezentare judiciară pe bază de ”procură”, ori pe baza unor ”înscrisuri” care imită formularul tipizat prin care se legitimează obișnuit un avocat.

”Falșii avocați”- de tradiție în România – întreținuți prin reglementări care permit ”reprezentarea” în chestiuni judiciare, pe riscul celui reprezentat, este pedepsită penal.

În prezent, există numeroase plângeri penale pe rolul organelor de cercetare penală sau în instanțe în care se solicită sancționarea judiciară a acestui fenomen.

El are o amploare progresivă, proporțională cu numărul licentiaților în Drept care anual depășesc puterea de absorbție a profesiilor juridice, dar și a celor care, fie pensionari din profesii juridice, fie proveniți din rândul unor profesii care implică o cunoaștere și aplicare a legii, întrețin și dezvoltă ”adevărate căi” de export către autoritățile publice a corupției, cu prețul ignorării drepturilor la protecție legală corespunzătoare a celor îndrituiți la asigurarea unei securități juridice și judiciare de către profesioniștii legal abilitați, dar care sunt ”veritabile victime” captive ale celor care ”promit”, își folosesc ”relațiile anterioare” aferente unor funcții ocupate și uneori chiar reușesc să devină ”avocați fără diplomă”, subiect încurajat de unele medii în condițiile în care educația juridică comună este încă deficitară.

Se fac eforturi uriașe în plan european, inclusiv în contextul tehnologizării justiției, ca avocații să fie în stare să gestioneze cabinete virtuale, păstrând valorile profesiei, în special secretul profesional. La noi încă nu se pune problema acut, dar momentul nu e departe, pentru că există deja firme de avocatură care se pregătesc în acest sens.

Sursa: Republica.ro

NNDKP

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here