GUEST WRITER Av. prof. univ. dr. Mihai Hotca: Natura infracțiunii de bancrută frauduloasă

1. Aspecte introductive

Drumul către insolvenţă este pavat cu multe evenimente sau fapte, dintre care unele pot fi caracterizate din punct de vedere juridic ca fiind licite, iar altele ca având caracter ilicit. Între faptele de natură ilicită penală, cea mai titrată și frecventă este bancruta frauduloasă

Dintr-o altă perspectivă, bancruta frauduloasă este, nu numai cea mai frecventă și titrată faptă de natură penală asociată insolvenței, ci este și una dintre „cenuşăresele” dreptului penal, deoarece legiuitorul a fost relativ superficial în reglementare și, totodată, foarte oscilant în ceea ce priveşte regimul sancţionator, iar sediul materiei și normele de incriminare au suferit dese modificări de conţinut (a se vedea Codul comercial, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 64/1995, Legea nr. 85/2006 şi Codul penal din 2009).

De lege lata, bancruta frauduloasă este reglementată în Codul penal. Conform art. 241 C. pen.:

„(1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:

a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;

b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate;

c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

Atât înainte, cât și după înscrierea bancrutei frauduloase în Codul penal, în doctrină și practica judiciară s-au dezbătut o serie de probleme de drept, dintre care în acest material le vom analiza pe cele referitoare la natura acestei infracțiuni[1]. De fapt, sunt două întrebări principale: Este bancruta frauduloasă o infracțiune complexă sau simplă? Este bancruta frauduloasă o infracțiune de rezultat sau de pericol?

 2. Este bancruta frauduloasă o infracțiune complexă sau simplă?

În doctrina mai veche au existat puncte de vedere divergente referitoare la natura unităţii infracţiunii de bancrută, susţinându-se fie teza că această infracţiune aparţine unităţii naturale[2], fie că infracţiunea de bancrută frauduloasă este o formă a unităţii legale infracţionale[3].

În prezent, după cum vom constata mai jos, chestiunea controversată privind genul infracțiunii de bancrută frauduloasă – infracțiune simplă sau infracțiune complexă – vizează, în principal, caracterul total sau parțial complex al acesteia.

Într-adevăr, în general, doctrina este în sensul că bancruta frauduloasă face parte din categoria infracțiunilor complexe, fără precizări suplimentare referitoare la întinderea complexității, respectiv dacă se referă la toate modalitățile normative sau numai la o parte dintre acestea. Recent, în literatura de specialitate a fost exprimată opinia nuanțată, conform căreia „infracțiunea de bancrută frauduloasă este parțial complexă, respectiv numai în ceea ce privește variantele elementului material constând în <falsificare> și <distrugere>[4].

Raportând infracţiunea de bancrută frauduloasă la formele unităţii infracţionale, considerăm că aceasta face parte din genul unităţii legale de infracţiune, încadrându-se în categoria (genul) infracţiunilor complexe[5]cu precizarea că oricare dintre modalitățile infracțiunii se poate prezenta în haina acestei unități legale.

Potrivit art. 35 alin. (2) C. pen.: „Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”.

Într-o monografie referitoare la infracţiunea complexă, aceasta este definită ca fiind infracţiunea care „rezultă din reunirea mai multor infracţiuni sau din absorbţia unei infracţiuni ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, în conţinutul unei alte infracţiuni”[6].

În dreptul comparat, infracţiunea complexă nu este reglementată în toate legislaţiile penale. De pildă, Codul penal francez nu defineşte infracţiunea complexă. În schimb, Codul penal italian prevede infracţiunea complexă, definind-o prin referire la concursul de infracţiuni, în sensul că normele concursului de infracţiuni nu au aplicare în cazurile în care legea penală consideră ca elemente constitutive sau circumstanţe agravante ale unei infracţiuni fapte care constituie prin ele însele infracţiune. În lipsa unor definiţii legale ale infracţiunii complexe, în majoritatea legislaţiilor penale, doctrina străină este foarte variată în privinţa conceptului de infracţiune complexă[7]. O împărţire interesantă a infracţiunilor complexe este făcută în doctrina italiană de Mantovani, care clasifică infracţiunile complexe în infracţiuni în mod necesar complexe şi infracţiuni eventual complexe. Infracţiunile în mod necesar complexe sunt acelea prevăzute ca atare de normele de incriminare, iar infracţiunile eventual complexe cuprind infracţiunile progresive şi infracţiunile care absorb în chip natural infracţiuni mai uşoare[8]. Această clasificare este criticată pe considerentul că toate infracţiunile complexe sunt în mod necesar complexe[9]. În practica judiciară, infracţiunea complexă este concepută pe baza teoriei absorbţiei, chiar dacă nu de fiecare dată se afirmă aceasta în mod expres[10]. Însă, constatăm şi noi, alături de alt autor[11], că tehnica legiuitorului este deficitară. Aceasta ar trebui corectată, în sensul denumirii faptelor componente ale infracţiunii complexe[12].

Plecând de la definiția cuprinsă în art. 35 alin. (2) C. pen., infracţiunea complexă poate fi definită ca o formă a unităţii legale infracţionale care reuneşte în conţinutul său mai multe infracţiuni sau în al cărei conținut este absorbită, ca element constitutiv ori ca element circumstanţial agravant, o altă infracţiune (acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală).

În teorie, formele infracţiunii complexe sunt concepute şi numite diferit de către autorii de specialitate. De regulă, formele infracţiunii complexe sunt considerate infracţiunea complexă variantă tip sau propriu-zisă şi infracţiunea complexă variantă agravată a unei infracţiuni simple[13]. Criteriul folosit este cel al rolului pe care îl îndeplineşte în conţinutul infracţiunii complexe infracţiunea absorbită. Într-o altă opinie[14], se apreciază că infracţiunea complexă are două forme: infracţiunea complexă tipică şi infracţiunea complexă atipică[15].

Pornind de la criteriul rolului infracţiunilor (faptelor prevăzute de legea penală) care intră în conţinutul infracţiunii complexe, considerăm că sunt două forme ale infracţiunii complexe: infracţiunea complexă variantă tip şi infracţiunea complexă variantă agravantă[16].

Infracţiunea complexă tip este acea formă a infracţiunii complexe realizată prin includerea, ca element constitutiv, în conţinutul altei infracţiuni, a uneia sau mai multor infracţiuni. Infracţiunea complexă variantă tip poate include, în conţinutul său, ca element constitutiv, una sau mai multe infracţiuni. În funcţie de numărul infracţiunilor care intră în conţinutul infracţiunii complexe, aceasta se poate prezenta în două modalităţi: infracţiunea complexă plurală şi infracţiunea complexă calificatăInfracţiunea complexă plurală este modalitatea infracţiunii complexe variantă tip care reuneşte în conţinutul său două sau mai multe infracţiuni. Infracţiunea complexă calificată este modalitatea infracţiunii complexe care absoarbe în conţinutul său o altă infracţiune.

Infracţiunea complexă variantă agravantă este forma infracţiunii complexe în conţinutul căreia intră, ca element circumstanţial agravant, o infracţiune simplă. În conţinutul acestei forme de infracţiune complexă intră o infracţiune care în configuraţia ei tipică este o infracţiune simplă. Infracţiunea absorbită în conţinutul infracţiunii complexe variantă agravantă are rolul unui simplu element circumstanţial agravant.

Infracţiunea complexă variantă agravantă este susceptibilă de două modalităţi, şi anume infracţiune complexă agravantă a unei infracţiuni simple şi infracţiune complexă agravantă a unei infracţiuni complexe tipice. Infracţiunea complexă variantă agravantă a unei infracţiuni simple este modalitatea infracţiunii complexe care se realizează prin ataşarea la conţinutul unei infracţiuni simple a unei cerinţe esenţiale. Infracţiunea complexă variantă agravantă a unei infracţiuni complexe tipice este modalitatea infracţiunii complexe care există prin ataşarea la o infracţiune complexă variantă tip a unei alte infracţiuni.

Din cele de mai sus rezultă că bancruta frauduloasă este o infracţiune complexă variantă tip calificată, deoarece îndeplineşte toate condiţiile de existenţă a unei astfel de forme infracţionale.

Fără a relua controversa, deoarece aceasta considerăm că a fost tranşată în sensul că infracţiunea de bancrută frauduloasă face parte din unitatea legală infracţională, întrunind elementele infracţiunii complexe variantă tip calificată, arătăm faptul că, deşi la prima vedere unele dintre modalităţile acestei infracţiuni nu ar realiza conţinutul unei infracţiuni complexe, la o analiză riguroasă toate se pliază pe tiparul acestei forme infracţionale.

De pildă, aparent, înstrăinarea unei părţi din activul averii debitorului nu realizează conţinutul unei infracţiuni complexe, însă, examinând atent elementele acestei modalităţi, constatăm că, dacă nu ar fi fost incriminată ca modalitate a bancrutei frauduloase, aceasta poate realiza conţinutul unei infracţiuni de abuz în serviciu, folosirea bunurilor ori creditului societății în alte scopuri sau al unei gestiuni frauduloase. De asemenea, prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară a unor sume de bani nedatorate poate îmbrăca haina infracţiunii de înşelăciune.

Faţă de cele de mai sus, apare ca inevitabilă şi legitimă întrebarea următoare: De ce a mai fost incriminată bancruta frauduloasă, dacă oricare dintre modalităţile sale constituie ele însele fapte prevăzute de legea penală? Sunt mai multe argumente care sprijină opţiunea legiuitorului.

În primul rând, în cazul unora dintre faptele descrise de legea penală, care intră în conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă, pedepsele prevăzute de lege sunt mai blânde decât pedeapsa în cazul bancrutei. Este vorba, de pildă, despre falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

În al doilea rând, de regulă, faptele ce intră în conţinutul infracţiunii de bancrută frauduloasă sunt cunoscute abia cu prilejul constatării stării de insolvenţă a debitorului, motiv pentru care elementul comun – insolvenţa – impune tratarea unitară a faptelor în cauză.

În al treilea rând, modalităţile bancrutei fiind realizate prin lezarea relaţiilor de afaceri, acestea îşi transformă (reconfigurează) obiectul juridic specific şi generic, ele nemaifiind simple infracţiuni contra patrimoniului, contra relaţiilor de serviciu, de fals  etc., ci mai mult decât atât.

Dincolo de mai sus, rigoarea ne determină să precizăm faptul că actuala reglementare a bancrutei frauduloase este departe de a fi satisfăcătoare, deoarece diferenţele de tratament penal dintre modul de sancţionare al faptelor ce intră în conţinutul complex al bancrutei frauduloase (spre exemplu, în cazul unor falsuri) şi cel al acestei infracţiuni (închisoarea de la 6 luni la 5 ani) sunt aproape insesizabile.

Mai mult, unele dintre faptele ce intră în conţinutul complex al infracţiunii de bancrută frauduloasă sunt sancţionate mai sever sau chiar mult mai aspru decât această infracţiune. De pildă, abuzul în serviciu se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar dacă fapta a produs consecințe deosebit de grave, acesta se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și 6 luni.

Din cele ce preced, rezultă că infracţiunea de bancrută frauduloasă are în prezent un tratament penal necorespunzător, deoarece pedepsele principale sunt prea blânde comparativ cu gradul de pericol social abstract al infracţiunii. Dar, indiferent de aprecierile privitoare la gradul de pericol social abstract, legiuitorul nu poate face abstracţie de faptul că infracţiunea complexă trebuie pedepsită mai aspru decât oricare dintre faptele prevăzute de legea penală ce intră în componenţa sa. Aşa a procedat legiuitorul şi în cazul altor infracţiuni. Spre exemplu, tâlhăria este pedepsită mai sever decât furtul, ultrajul este mai aspru sancţionat decât ameninţarea etc.

De lege ferenda, considerăm că se impune sancţionarea mai aspră a infracţiunii de bancrută frauduloasă (cu închisoarea de 3 la 12 ani sau de la 3 la 10 ani închisoare). Precizăm că, deși în multe cazuri, bancruta frauduloasă produce prejudicii foarte mari, în mod surprinzător, legiuitorul nu a menționat bancruta frauduloasă printre infracțiunile vizate de agravanta prevăzută la art. 2561 C. pen. Astfel, furtul, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea și alte infracțiuni contra patrimoniului sunt sancționate mult mai sever decât bancruta frauduloasă, fără să existe o justificare obiectivă în favoarea unei gravități inferioare a acesteia din urmă.

În doctrină, a fost exprimată opinia că „limitele de pedeapsă sunt corespunzătoare gradului de pericol social abstract al infracțiunii[17]”.

Nu dorim să insistăm aici asupra unor aspecte de politică penală, dar apreciem că înăsprirea sau îndulcirea pedepselor este o chestiune care ar trebui să aibă la bază o serie de factori, printre care se numără: valoarea socială lezată; consecințele produse în plan social; poziționarea infracțiunii în raport cu alte infracțiuni similare ș.a.

Cu toate că nu avem o înclinație spre teza înăspririi pedepselor, deoarece nu suntem în favoarea unei asemenea soluții de politică penală, nu putem să nu constatăm că, în raport cu celelalte infracțiuni contra patrimoniului – furtul, înșelăciunea, gestiunea frauduloasă, frauda informatică etc. – cu care se poate compara din perspectiva pericolului social abstract, bancruta frauduloasă este sancționată mai blând sau mult mai blând. Unele dintre infracțiunile contra patrimoniului (altele decât tâlhăria), în special dacă produc consecințe deosebit de grave (dar nu numai), au limite de pedepse de aproximativ două ori mai mari.

De asemenea, complexitatea obiectului juridic (mai multe valori sociale lezate), existența pluralității de subiecți pasivi (în quasitotalitatea cazurilor) și prezența consecințelor produse în plan social, considerăm că imprimă bancrutei frauduloase o gravitate similară cu altor infracțiuni contra patrimoniului sau chiar mai ridicată decât a celorlalte infracțiuni din această categorie sau a celor care intră în conținutul acesteia (abuz în serviciu, falsuri etc.).

3. Este bancruta frauduloasă o infracțiune de rezultat sau de pericol?

După intrarea în vigoare a noului Cod penal, s-a discutat dacă bancruta frauduloasă este o infracțiune de rezultat sau o infracțiune de pericol.

Într-o opinie, plecându-se de la accepțiunea sintagmei în frauda creditorilor, se susține că „infracțiunea este una de pericol, urmarea constând în periclitarea șanselor creditorilor de a-și satisface creanțele din întreg activul debitorului. Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca aceștia, sau vreunul dintre creditori, să fie efectiv păgubiți”[18]. S-a mai arătat că ”trăsătura bancrutei frauduloase de a fi o infracțiune contra patrimoniului nu neagă posibilitatea ca aceasta să fie o infracțiune de pericol, și nu o infracțiune de rezultat[19]”.

În ceea ce ne privește, considerăm că, potrivit prevederilor noului Cod penal (art. 241), infracţiunea de bancrută frauduloasă este o infracţiune de rezultat, deoarece condiţia privind fraudarea creditorilor este realizată numai dacă aceştia sunt prejudiciaţi[20]. Fraudarea, în contextul de infracţiunii de faţă, are semnificaţia unei pagube (prejudiciu) în patrimoniul credi­torilor debitorului insolvent.

Alături de argumentul că bancruta frauduloasă este o infracțiune contra patrimoniului, în sprijinul opiniei noastre, pledează și următoarele argumente:

– Expresia în frauda creditorilor nu cuprinde cuvintele scop, finalitate, obiectiv etc. Când legiuitorul a dorit să califice intenția prin scop a procedat în altă manieră. Spre exemplu, așa cum a făcut-o în situația infracțiunii de înșelăciune, gestiune frauduloasă, frauda informatică etc. Însă, cel mai elocvent caz îl reprezintă cel al infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, în conținutul juridic al căreia legea folosește expresia în scopul fraudării creditorilor;

–  Insolvența este o condiție a infracțiunii de bancrută frauduloasă, deoarece nu există această infracțiune dacă debitorul poate face față datoriilor exigibile cu lichiditățile disponibile. Cu alte cuvinte, bancruta frauduloasă este o faptă care cauzează, în tot sau în parte, insolvența debitorului (lipsa disponibilităților bănești pentru plata datoriilor scadente). Dacă o faptă de fals, distrugere, sustragere, înstrăinare etc. nu afectează negativ lichiditățile debitorului, aceasta nu este bancrută frauduloasă, ci nefrauduloasă, ipoteză în care fapta este doar tentativă, nu este infracțiune sau va întruni conținutul altei infracțiuni, după caz;

– Tentativa bancrutei frauduloase este sancționată, ceea ce înseamnă că ori de câte ori avem realizată una dintre modalitățile elementului material, dar lipsește urmarea imediată – frauda creditorilor –, fapta va îmbrăca doar haina formei imperfecte;

– Acceptând, ca ipoteză de lucru, împrejurarea că legiuitorul s-a exprimat neclar, utilizând regula in dubio pro mitis, ar trebui să interpretăm norma de incriminare în favoarea infractorului.

În fine, din punct de vedere juridic civil, pentru recunoaşterea sa, prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost acoperit. Din punct de vedere penal, se poate vorbi de săvârşirea faptei „în frauda creditorilor” ori ce câte ori în patrimoniul acestora poate fi localizat un prejudiciu, indiferent dacă ulterior acesta a fost sau nu acoperit.

[1] Pentru abordări ale bancrutei frauduloase în literatura de specialitate, a se vedea V. Paşca, Bancruta frauduloasă, Ed. Lumina Lex, 2005; București, 2005; M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Editura C.H. Beck, București, 2008; V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, Dreptul nr. 6/1995; V. Paşca, Legea privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare. Infracţiunea de bancrută frauduloasă, nr. 3/1995; Paşca V., Legea privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare. Infracţiunea de bancrută frauduloasă, în RDP nr. 3/1995; M.A. Hotca, Discuţii referitoare la genul infracţiunii de bancrută frauduloasă, în Dreptul nr. 3/2008; A se vedea M.A. Hotca, Infracțiunea de bancrută frauduloasă în reglementarea noului Cod penal, în Dreptul nr. 3/2013; C. Duvac, Bancruta frauduloasă în noul Cod penal, în Revista de drept penal nr. 1/2012; R. Slăvoiu, Unele aspecte referitoare la infracţiunea de bancrută frauduloasă, Dreptul nr. 3/2006; M. Zarafiu, Bancruta frauduloasă, infracţiune din domeniul afacerilor, RDP nr. 2/2001; L.-N. Pârvu, Bancruta frauduloasă în reglementarea legii privind procedura insolvenţei, RDC nr. 12/2006; D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, nr. 3/2000; D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, Buletin documentar al P.N.A. nr. 1/2004; V. Bercheşan, N. Grofu, Investigarea criminalistică a infracţiunilor de evaziune fiscală şi bancrută frauduloasă, Ed. Little Star, Bucureşti, 2003; M.A. Hotca, Infracțiunea de bancrută frauduloasă în reglementarea noului Cod penal, în Dreptul nr. 3/2013; D. Pârgaru, Infracțiuni în legătură cu procedura insolvenței, Ed. Beck, București, 2019.

[2] Pentru detalii referitoare la controversă, a se vedea: M. Paşcanu, Drept falimentar român, Ed. Cugetarea, 1926, p. 660-661; V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, Dreptul nr. 6/1995, p. 34 şi urm.; A. Ungureanu,  A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 336, 348-350.

[3] A se vedea: V. Paşca, Bancruta frauduloasă, p. 46; A. Ungureanu, A. Ciopraga,  op. cit., p. 348-350.

[4] A se vedea D. Pârgaru, op. cit., p. 153.

[5] Unitatea infracţională este de două feluri: legală şi naturală. Unitatea naturală este forma unităţii infracţionale determinată de unitatea elementelor obiective şi subiective ale infracţiunii Unitatea legală este forma unităţii infracţionale ce există prin reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor infracţiuni. În doctrină se mai face diferenţierea între unitate aparentă şi unitate reală (a se vedea V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 263). Este unitate reală atunci când o activitate ilicită realizează conţinutul unei singure infracţiuni şi unitate aparentă când numai la prima vedere este unitate infracţională, dar în urma examinării atente a datelor cauzei, se ajunge la concluzia că avem mai multe încălcări de norme de incriminare. Despre infracţiunea de bancrută, M. Paşcanu spunea că reprezintă un „delict complex, nu numai din pricina multiplicităţii faptelor de unde poate să rezulte, cât şi din cauza legăturii intime în care se găseşte, fie cu faptul existenţei stării de faliment, fie cu acela al încetării plăţilor, şi la cari se mai adaogă şi contingenţa calităţii profesionale a delincventului” (op. cit., p. 659).

[6] A se vedea C. Butiuc, Infracţiunea complexă, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 40.

[7] A se vedea R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Ed. Cujas, Paris, 1989, p. 588 şi urm. (autorii definesc infracţiunea complexă, ca de altfel majoritatea autorilor străini, prin raportare la infracţiunea simplă, arătând că infracţiunea complexă este alcătuită din mai multe acte materiale).

[8] A se vedea F. Mantovani, Diritto penale, parte generale, Ed. CEDAM, Padova, 1992, p. 483 şi urm.

[9] A se vedea T. Padovani, Diritto penale, Ed. Giuffré, Milano,1993, p. 501-503.

[10] De exemplu, prin decizia penală nr. 2311/1978, a T.S., publicată în C.D., 1978, p. 338, s-a decis “Se constată însă ca instanţa a aplicat greşit doua pedepse distincte, de vreme ce infracţiunea de omor deosebit de grav este o infracţiune complexă care implică în conţinutul sau cel puţin două fapte de omor, cea de a doua, evident, ca element circumstanţial ce agravează infracţiunea săvârşită”.

[11] A se vedea G. Antoniu, În legătură cu unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, în RRD nr. 9/1967, p. 122-123.

[12] Idem, p. 123.

[13] A se vedea C. Bulai, op. cit., p. 480-481.

[14] A se vedea C. Butiuc, op. cit., p. 43.

[15] În doctrină această terminologie s-a mai utilizat, dar cu altă semnificaţie, a se vedea V. Pătulea, în RRD nr. 4/1984, p. 32.

[16] În literatura de specialitate, alături de complexitatea legală, este menţionată şi complexitatea naturală. Această formă a complexităţii există în cazul în care tentativa la o infracţiune este absorbită în chip natural de către infracţiunea consumată sau când anumite infracţiuni contra persoanei mai grave absorb altele mai uşoare.

[17] A se vedea D. Pârgaru, op. cit., p. 215.

[18] Kuglay, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. Vasile, Codul penal. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 515.

[19] Pârgaru, op. cit., p. 209.

[20] Pentru această accepţiune a cerinţei fraudării creditorilor, a se vedea M. Gorunescu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editura Hamangiu, Bucureşti p. 17.

Sursa: htcp.eu