GUEST WRITER | Avocat Ioan Chelaru, Vicepreședinte UNBR | Seducția robei, reflecții despre vocație (I)

Sunt un avocat încercat și, ca să încep în maniera Catilinarelor – exordium ex abrupto – rămân un îndrăgostit de profesie. O viață i-am răbdat capriciile și schimbările de look. Am pledat sub trei coduri civile, am asistat inculpați sub nenumăratele avataruri ale legii penale, am trăit sub două constituții, am respirat în două ordini publice și acum mă adaptez celei europene.  Încerc să învăț din mers și să simt mersul nou al lumii.

După ce am revenit din viața politică și publică, adică după doisprezece ani, a fost ca și cum am stat izolat prin vreo Siberie. Am găsit o profesie siluită de nevoi, pauperizată, fără conștiință de breaslă, agresată din toate părțile, fără nerv, fără sclipire și – asta este cel mai dureros – fără ținută. Am văzut oameni tineri cu privire fără lumină, fără preocuparea firească de a privi cu obstinație către steaua destinului lor.

E ceva cu lumea asta, mi-am zis, de parcă prezentul acesta a abolit orice cultură a lucrului bine făcut, a renunțat prostește la cultură, în general. Sălile de judecată au pierdut aura de solemnitate, judecătorii se comportă ca niște slujbași iritați, colegii mei turuie rapid despre niște articole de lege, într-o ritmică pop în trei timpi: pac-pac-pac, altă cauză. E năucitor, lasă în suflet o senzație abisală de derizoriu, iar in minte își face loc demonul culpabil al inutilității.

În procese, actorii principali vorbesc în limbi diferite, procurorul vine cu lecția învățată, judecătorul ține să simplifice la maximum ca să mai scoată din listă o pricină, avocatul face doar ce i se permite, pledează minim și, dacă are diligență, depune concluzii scrise. Punct. Formalism extrem, viteză, eficiență,  un mecanism simplu pentru eterna spălare pe mâini…

Acest material, pe care sunt nevoit să-l scriu, se va întinde pe mai multe capitole și se naște din nevoia de a-mi recăpăta somnul și liniștea, tulburate de vedenii abstracte și de crispări reale. Am privit către lume din mai multe unghiuri, au trecut peste mine ani de viață, experiența mea ca avocat a căpătat gravitația plumbului, îmi pot îngădui reflecții amare, dar sunt reflecțiile unui îndrăgostit de profesia sa.

Nu voi da nici un sfat, nici măcar acelora foarte tineri, pentru că eu socot că lumea este  mâna lor și o pot face așa cum și-o doresc. Nu am încăpâțînarea senilă de a crede că eu știu mai bine, dar am experiența unor dezastre și am temerea că suntem pe muchia unei prăpăstii. Dar am și speranța că această criză a profesiei noastre, care este perfect suprapusă pe criza justiției în genere și a democrație cu prioritate, este doar suferința necesară unei bune revigorări. Cât privește sfatul – acesta, în genere, pare a fi un fel de instituție dată anume spre a fi călcată, iar eu mărturisesc simplu că am învațat mai mult greșind în felul meu, decât dacă aș fi luat-o pe căi umblate.

Abia sub amenințarea distrugerii ne vom reveni.  Parcă nu-mi vine la socoteală să las lucrurile la voia forțelor centrifuge care devin tot mai agresive. Îmi fac datoria de breslaș și voi spune despre ce anume contează și ce anume ne poate salva în proprii noștri ochi, înainte de toate. Orice realizare și revenire a omului este posibilă doar începând de la conștiința de sine, la fel și în cazul unei profesii sacre. Spun ”sacră”  fără nici o ezitare și dau cuvântului exact conotația lui primară, pentru că apărarile noastre privesc omul și interesul lui în conflictul acestuia cu legea sau în raport cu ea,  iar legea este o abstracție necesară organizării sociale.

Cel intrat în acest conflict rămâne singur dacă nu-l are lângă el pe avocat. Aici este noblețea muncii noastre, în regula elementară că nimeni nu are voie să rămână singur în fața legii și a sistemului judiciar complex, apăsător, dominant. Ilustrativă pentru ceea ce tocmai am spus este situația arestatului preventiv. Să ne imaginăm: omul este ridicat din casa lui, încătușat, însoțit de un număr nejustificat de persoane echipate ca pentru intervenții armate, este închis și izolat, este complet singură.

Pereții ermetici, cătușele, singurătatea, frica, îngrijorarea devin repede  instrumente în mâna procurorilor, sunt ajutoarele lor intrinseci. Omul cedează și pierde măsura și percepția clară a consecințelor declarației lui, pierde din vedere însăși firul corect și concret al desfășurării faptelor. Adevărul judiciar este o realitate în desfășurare, intenția infracțională este un demers. Eu nu am mai văzut ca parchetul să facă demonstrația acestor demersuri în toată complexitatea lor. Nu, acum se merge pe  calificarea gregară a faptei şi a făptuitorului în funcție de criteriul abstract şi generic al interesului social protejat de lege şi, astfel, rechizitoriile nu mai sunt demonstraţii logice, ci analize teoretice abstracte, cu argumente vagi şi construcţie bizară.

Și aici este nevoie de avocat – prezența lui restabilește echilibrul, este propteaua care reașează psihicul pulverizat al arestatului. Sui generis, omul are îi alături, într-o atare situaţie limită, doar pe îngerul său şi pe avocatul său. De aceea, organele de cercetare penală nu ne vor acolo în momentele acestei distrucții. Profită de faptul că individul are integritatea făcută cioburi și atunci obțin mărturii, delațiuni, recunoașteri forțate, iar dosarele o iau pe urma previzibilă și dorită de parchet. Iată, doar noi putem ști nervura unor asemenea situații și le putem răsturna.

Noi știm mai bine că drepturile omului nu sunt doar abstracții sistemice și cuceriri ale societății moderne, ci au valabilitate doar dacă se respectă atunci, acolo, când omului i se pune cătușa, în noaptea arestării, în ceasurile de așteptare și de frică. Iată, de aceea suntem garanți ai respectului acestor drepturi, nimic mai simplu. Și asta facem pentru fiecare om. Cine vrea să eludeze asta, să ne îndepărteze, acela are morbul unei gândiri nedemocratice și ar fi bine să luăm în calcul un asemenea risc…

Am divagat, fără să pierd din vedere scopul acestui material. Mi-am propus nu atât să reconstruiesc imaginea unei profesii (asta o putem face doar împreună), cât să amintesc despre motivele pentru care ne-am ales-o și o iubim, chiar dacă a căpătat culoarea moaștelor.

Și eu privesc acum în jur și mi se pare neverosimil ce se petrece. Dar am trăit toți, cred, momentul în care – aproape ca un fapt de destin, când ne este sufletul amar –  auzim un cântec anume și ne amintește de o dragoste mare pe care, culmea, o credeam moartă și nu e, pe care o credeam pierdută și e aici.

Să ne amintim, deci, de noi înșine în modul cel mai simplu – asta vreau să fac eu. Nu teoretizări, nu analize epocale, cuprinzătoare şi inutile, încărcate de conotaţii şi de terminologie fadă, ci degrosări ale tensiunilor realităţii. Nu vreau să invoc vremurile trecute ca fiind aurite şi pline de glorie, nu mă întorc, senil şi vindicativ, împotriva generaţiei tinere, nu acuz pe nimeni că nu performează şi avem mulţi ţircovnici gângâiţi în templul justiţiei. Să facă asta alţii. Eu văd limpede că glorificarea vremilor apuse ne golește prezentul de sens. Mai curând, mă întorc spre viitor. Ca în acele momente în care, într-o intersecţie multiplă, nu vezi care e drumul cel mai bun şi atunci te aşezi pe o piatră şi aştepţi să ţi se limpezească gândul, să-ţi aminteşti unde doreai să ajungi. Când sunt multe răspunsurile posibile, multe justificările veridice, când suntem confuzi, atunci ieşirea din dileme este regresul la întrebarea primă: de ce am ales să fiu avocat? Unde mi-am dorit să ajung? Ce mi-am dorit să ajung?

Ne punem aceste întrebări, ca indivizi şi ca organism viu, aşa cum suntem calificaţi: drept „parteneri ai justiţiei”.

Mărturisesc sincer că eu am vrut să fiu avocat fără să ştiu, la acea vreme, dacă voi rezista, dacă o să îmi placă, dacă voi câştiga suficient cât să trăiesc bine. Am ales cu gândul meu, mai curând din reflex de insubordonare şi dintr-o pornire amoroasă spontană. Dar apoi, mai târziu, după rătăciri şi îndoieli amare, experimentam bucuria pledoariei – când îţi auzi vocea şi parcă nu e a ta, când simţi cum vibrează sala de judecată şi se lasă tăcere sub greutatea argumentului tău şi înveţi să câştigi, deşi nu vedeai multe şanse, şi apoi trăieşti emoţia şi beţia succesului şi îţi ieşi din carnea minţii de exaltare. Am găsit asta şi nu m-am mai putut opri, iar acum am în inimă densitatea acestui trecut pasional, strat cu strat, proces cu proces, lectură cu lectură, zi după zi.

Quod antea fuit impetus, nunc ratio est.

Ce a fost mai greu am făcut, am început această serie de articole şi, în următoarele, propun să vorbim despre alegeri şi şcoală. Iar dacă nu este şcoală atunci este dinamică autodidactă – se poate şi aşa. Propun să vorbim despre frumuseţea argumentării, despre logică juridică şi tertip în opoziţie cu găselniţa, despre ceea ce nu trece din ce e trecător, în orice timpuri şi aşezări sociale, despre atitudine, despre oameni, despre criză şi distrucţie, în ordinea aceasta. Este calea şi metoda mea pentru a ajunge la noi înşine.

NNDKP

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here