GUEST WRITER | Avocat prof.univ.dr. Mihai Hotca: Prescripția răspunderii penale după decizia CCR nr. 297/2018

Rezumat

De lege lata (potrivit legii în vigoare la acest moment), nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționalitatea dispoziției din art. 155 alin. (1) C. pen., în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție. Reamintim că, potrivit dispozitivului Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituțională: „constată că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională„.

După criteriul efectelor pe care le produc asupra dispozițiilor ce formează obiect al neconstituționalității, deciziile Curții Constituționale se împart în două categorii: simple (extreme, radicale) și interpretative (intermediare, cu rezervă). Dacă, în cazul deciziilor interpretative, norma în cauză rămâne în vigoare, indiferent dacă legiuitorul o corectează sau nu, în cazul deciziilor prin care este constatată neconstituționalitatea unei norme, aceasta iese din fondul activ al legislației și nu mai face parte din dreptul pozitiv (legislația în vigoare). Singura excepție în care se poate discuta despre aplicarea în continuare a normei constatate contrară Constituției este aceea când legiuitorul, în termenul de 45 de zile, o modifică, punând-o în acord cu Legea fundamentală.

Decizia CCR nr. 297/2018 nu este o decizie interpretativă, ci una simplă, prin care se declară neconstituționalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Caracterul interpretativ sau nu al unei decizii rezultă din conținutul dispozitivului, în cuprinsul căruia trebuie să se statueze că textul a cărei constituționalitate a fost verificată este confom Constituției într-o oarecare măsură. În situația examinată, dispozitivul Deciziei nr. 297/2018 ar fi trebuit să menționeze că termenul de prescripție se întrerupe numai dacă este vorba despre acte care se comunică suspectului sau inculpatului în procesul penal.

În fine, cu privire la modul de aplicare a Deciziei nr. 297/2018, aceasta vizând o dispoziție din materia prescripției răspunderii penale, instituție juridică ce face parte din categoria normelor de drept substanțial, se impune precizarea că efectele deciziei aici analizată se vor produce în toate cauzele penale pendinte, dacă termenul general de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit.

1. Dispozițiile legale în discuție și dispozitivul Deciziei CCR nr. 297/2018

Conform art. 153 alin. (1) și (2) C. pen.: „(1) Prescripţia înlătură răspunderea penală.

(2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul:

a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise;

b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei”.

Porivit art. 154 alin. (1) C. pen. „Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda”.

Conform art. 155 alin. (1) C. pen.: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”.

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a României a stabilit următoarele: „constată că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională„.

2. Considerentele Deciziei CCR nr. 297/2018

În paragrafele nr. 19-34 ale Deciziei nr. 297/2018, se statuează:

19. Într-adevăr, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea întreruperea cursului termenului de prescripţie doar ca efect al realizării unor acte procedurale ce se comunicau, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare prevăd întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia.

  1. Curtea acceptă că actele efectuate pe parcursul procesului penal de către organele judiciare pot fi clasificate în acte procesuale şi acte procedurale. Conform acestei clasificări, actele procesuale sunt instrumentele juridice prin care subiecţii procesuali îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege, iar actele procedurale sunt activităţile prin care sunt aduse la îndeplinire actele procesuale, ori prin care se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui alt act procedural. Prin urmare, actele procedurale presupun preexistenta actelor procesuale corespunzătoare. Cu titlu exemplificativ, procesul-verbal de percheziţie este întocmit în urma efectuării percheziţiei, consemnarea declaraţiilor unui martor presupune audierea prealabilă a acestuia, iar întocmirea unei minute are loc în urma desfăşurării şedinţei de judecată. Astfel, procesul penal presupune o succesiune de activităţi, desfăşurate de participanţii la acesta, prin care aceşti participanţi îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, prevăzute în Codul de procedură penală, toate actele procesuale şi procedurale emise de acestea concurând la soluţionarea cauzelor penale. Dintre acestea, legea prevede comunicarea acelor acte de procedură care vizează, în mod direct, drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal.
  2. Astfel, legiuitorul a extins sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripţiei, cu consecinţa restrângerii incidenţei acestei instituţii. Aşa fiind, emiterea unor acte de procedură, precum citaţiile adresate unor participanţi la procesul penal, diferitele procese-verbale încheiate de organele de urmărire penală sau ordonanţele de declinare a competenţei organului de urmărire penală (ca în prezenta cauza), acte care nu trebuie comunicate suspectului/inculpatului, produce efectul prevăzut la art. 155 din Codul penal.
  3. Distinct de cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, mai sus invocată, Instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale. Astfel, prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp, de la momentul săvârşirii infracţiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale.
  4. Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.
  5. Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.
  6. Mai mult, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, Curtea a conchis că prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauza care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare.
  7. Având în vedere jurisprudenţa mai sus invocată, Curtea constată că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale anterior menţionate impun nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Or din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale al cărei mecanism juridic este suspus aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârşit.
  8. Pentru acest motiv, termenele de prescripţie sunt prevăzute în cuprinsul părţii generale a Codului penal. În acest sens, dispoziţiile art. 154 din Codul penal în vigoare prevăd termene de prescripţie a răspunderii penale, stabilite de legiuitor prin raportare la gravitatea faptelor incriminate, şi, în consecinţă, la limitele speciale ale pedepselor penale prevăzute pentru infracţiunile reglementate. Cum prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului, dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni.
  9. Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal.
  10. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34).
  11. Prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite.
  12. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.
  13. Mai mult, Codul penal în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca efect întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci şi prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal, la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art. 124 din Codul penal din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate.
  14. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat[1].

3. Opiniile exprimate după publicarea Deciziei nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României

  • Opinia potrivit căreia Decizia CCR nr. 297/2018 urmează a fi interpretată în sensul că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale va avea loc printr-un act care s-a comunicat suspectului sau inculpatului

În sprijinul acestei opinii, s-au adus următaorele argumente:

– atât dispozitivul, cât și considerentele pe care se sprijină acesta se bucură de putere de lucru judecat (a se vedea, spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/17 ianuarie 1995[5], Decizia nr. 1415/4 noiembrie 2009[6]) fiind general obligatorii și impunându-se cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept[2]. Or, se arată în continuare: Cum considerentele expuse îndeosebi în paragraful 28 și urm. din decizia supusă analizei fundamentează însăși soluția dată criticii de neconstituționalitate, rezultă în mod evident caracterul obligatoriu al acestora[3];

– având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, Decizia nr. 297/26 aprilie 2018 produce efecte ex nunc, mai exact începând cu data de 25 iunie 2018, data publicării deciziei în Monitorul Oficial[4].

– paragrafele 19, 24 și 34 din Decizia nr. 297/2018[5]. (i) “19. Într-adevăr, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea întreruperea cursului termenului de prescripție doar ca efect al realizării unor acte procedurale ce se comunicau, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare prevăd întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia”;

(ii) “24. (…) întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauza cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale”;

(iii) “34. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art .123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”.

 

  • Opinia potrivit căreia Decizia CCR nr. 297/2018 urmează a fi interpretată în sensul că, de lege lata, nu mai există cauze de întrerupere a cursului termenului de prescripție a răspunderii penale

În susținerea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente:

– „Decizia nu este una interpretativă deoarece Curtea Constituțională nu a admis o exceptie de neconstituționalitate prin care să stabilească că textul este constituțional în măsura în care întreruperea cursului general al prescriptiei penale se poate face prin îndeplinirea unui act de procedură care se comunică învinuitului sau inculpatului”[6];

– de asemenea, Curtea Constituțională nu interpretează sintagma îndeplinirea oricărui act de procedură[7];

– faptul că în considerentele deciziei regăsim admirația Curții Constituționale față de soluția legislativă cuprinsă în Vechiul Cod Penal (ieșit din vigoare la 1 februarie 2014) nu se poate susține că această soluție va ultraactiva[8].

 4. Care este opinia legală?

Consider că dezlegarea problemei de drept pusă în discuție aici trebuie să fie în sensul că, de lege lata (potrivit legii în vigoare la acest moment), nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționalitatea dispoziției din art. 155 alin. (1) C. pen., în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere.

Reamintim că, potrivit dispozitivului Deciziei nr. 297/2018: „constată că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională”.

După criteriul efectelor pe care le produc asupra dispozițiilor ce formează obiect al neconstituționalității, deciziile Curții Constituționale se împart în două categorii: simple (extreme, radicale) și interpretative (intermediare, cu rezervă). Deciziile simple constată neconstituționalitatea unor dispoziții sau soluții ori, dimpotrivă, conformitatea acestora cu Legea fundamentală. Deciziile interpretative sunt tipul de hotărâri ale instanței de contencios constituțional, prin care aceasta reține înțelesul care respectă prevederile Constituției. În astfel de cazuri, Curtea Constituțională admite excepțiile și stabilește că dispozițiile verificate sunt constituționale în măsura în care … ori statuează că sunt neconstituționale în măsura în care ….

Relevanța acestei clasificări a deciziilor Curții Constituționale – în decizii interpretative și extreme (simple) – rezidă din perspectiva efectelor referitoare la existența în viitor a dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate. Dacă în cazul deciziilor interpretative, norma în cauză rămâne în vigoare, indiferent dacă legiuitorul o corectează sau nu, în cazul deciziilor prin care este declarată neconstituționalitatea unei norme, aceasta iese din fondul activ al legislației și nu mai face parte din dreptul pozitiv, în vigoare. Singura excepție în care se poate discuta despre aplicarea normei constatate contrară Constituției este când legiuitorul, în termenul de 45 de zile, o modifică, punând-o în acord cu Legea fundamentală.

Așa cum s-a arătat deja în literatura de specialitate[9], Decizia CCR nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci este o decizie simplă (extremă), prin care se declară neconstituționalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Caracterul interpretativ sau nu al unei decizii rezultă din conținutul dispozitivului, în cuprinsul căruia trebuie să se statueze că textul a cărei constituționalitate a fost verificată este sau nu este, în anumite condiții, confom Constituției. În situația noastră, pentru a putea fi considerată interpretativă, dispozitivul Deciziei nr. 297/2018 ar fi trebuit să menționeze că termenul de prescripție se întrerupe numai dacă este vorba despre acte care se comunică suspectului sau inculpatului în procesul penal, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a pronunțat și astfel de decizii, numite în doctrină și practică interpretative. De pildă, Decizia nr. 265/2004 sau Decizia nr. 405/2016, în dispozitivul cărora a folosit formulări de genul dispozițiile sunt constituționale în măsura în care …, fapt ce, în mod evident, nu se regăsește în ceea ce privește Decizia nr. 297/2018.

Într-adevăr, Curtea Constituțională nu statuează că sintagma „oricărui act de procedură„, din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. este constituțională în măsura în care este vorba despre acte ce se comunică suspectului sau inculpatului, ci constată, pur și simplu sec, că ,,soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională,,.

Mai mult, nici în considerentele sale, Curtea Constituțională nu interpretează sintagma ,,îndeplinirea oricărui act de procedură,, – așa cum a făcut-o în alte cazuri, când a pronunțat decizii interpretative – ci doar face sugestii subtile legiuitorului, pe care acesta le poate sau nu avea în vedere de lege ferenda.

Această natură a Deciziei nr. 297/2018, respectiv de decizie prin care este declarată neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) C. pen., face aplicabile prevederile art. 147 din Legea fundamentală, potrivit cărora, la publicarea sa în Monitorul Oficial, se produce suspendarea textului constatat ca neconstituțional, pe o durată de 45 de zile, iar la expirarea acestui termen are loc ieșirea definitivă din vigoare.

Într-adevăr, conform art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept„.

În cazul Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituțională nu a procedat în maniera în care a făcut-o, spre exemplu, în cuprinsul Deciziei nr. 405/2016, unde a precizat că textul supus controlului de constituționalitate este conform Constituției numai în măsura în care prin îndeplinire defectuoasă se întelege îndeplinirea prin încălcarea legii, conturând conținutul conceptului de lege, arătând că în această noțiune intră numai legile și ordonanțele (de urgență sau simple).

Așadar, în prezent, art. 155 alin. (1) nu se mai regăseste printre dispozițiile Codului penal aflate în vigoare, cauza constituind-o pasivitatea legiuitorului.

Atât legal, cât și constituțional, este exclusă posibilitatea ca Decizia nr. 297/2018 să fie considerată interpretativă și să se aprecieze că aceasta stabilește că „prin îndeplinirea unui act de procedură, care se comunică suspectului sau inculpatului, cursul prescripției se întrerupe”. Împrejurarea că motivarea Deciziei nr. 297/2018 cuprinde referiri la soluții din vechea reglementare, respectiv din Cod penal anterior, nu poate în niciun caz să fie primită, în special, pentru simplul fapt că dispozitivul acesteia este foarte clar, dar și pentru faptul că, dacă ar fi dorit să procedeze într-o asemenea manieră, Curtea Constituțională ar fi precizat acest lucru în dispozitiv, iar apoi, în considerente, ar fi explicat care este interpretarea conformă cu Legea fundamentală.

Prin exemplul pe care l-a dat în considerentele Deciziei nr. 297/2018, instanța de contencios constituțional nu a făcut altceva decât să-i ofere o sugestie legiuitorului, revenind însă acestuia prerogativa să reglementeze cazurile de întrerupere într-o manieră clară și previzibilă.

Mai mult, Curtea Constituțională nici nu putea face o interpretare prin care să reactiveze vechea reglementare, deoarece într-un atare caz s-ar fi substituit legiuitorului. Or, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

De altfel, prin mai multe decizii, Curtea Constituțională a stabilit că nu poate legifera, deoarece acest atribut este exclusiv al legiuitorului. Spre exemplu, prin considerentele de la punctul 23 ale Deciziei nr. 629/2014, Curtea Constitutională reține că: ,,a statuat în mod constant în jurisprudența sa că nu are competență de a se implica în domeniul legiferării și al politicii penale a statului,,.

Având în vedere aceste premise, de lege lata, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale nu mai poate avea loc în nicio situație, singurul care poate schimba această situație este legiuitorul, care, dacă va dori să purceadă la un atare demers, trebuie să caute soluții legislative în acord cu principiul legalității. Aceste soluții pot fi cele care au existat în reglementarea anterioară sau pot fi altele, în funcție de voința organului legiuitor.

Practic, în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescriptie a răspunderii penale, a căror întrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin.  (1) C. pen, în raport de împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar dispozițiilor art. 147 din Constituție.

În ceea ce privește aplicarea legii penale în timp, se impun două precizări. Prima dintre ele vizează faptul că, atunci când se analizează mitior lex (conform Deciziei CCR nr. 265/2014), nu se pot combina prevederi legale din legi penale succesive, privite în integralitatea lor, spre exemplu, din Coduri penale succesive sau din legi penale succesive. Dar, cu ocazia identificării legii penale mai favorabile sunt luate în considerare fiecare act normativ incident, independent de celelalte acte normative. A doua precizare, în ipoteza în care s-ar discuta chestiunea forței juridice, este aceea că Decizia nr. 297/2018 are putere de lege, fiind considerată echivalentă a acesteia. A se vedea, în acest sens, Comunicatul CCR din data de 25 octombrie 2018, prin care sunt declarate ca neconstituționale prevederile art. 4 C. pen. și art. 595 C. proc. pen[10].

Practica judicară recentă (19 noiembrie 2018) este în sensul susținerilor noastre, Curtea de Apel Cluj (dosar nr. 2533/100/2015) reținând aplicarea Deciziei CCR nr. 297/2018, considerând că, potrivit noului Cod penal (art. 155), nu mai există cauze de întrerupere a termenului de prescripție[11].

În fine, cu privire la modul de aplicare a Deciziei nr. 297/2018, aceasta vizând o dispoziție din materia prescripției răspunderii penale, instituție juridică ce face parte din categoria normelor de drept substanțial, se impune precizarea că efectele deciziei aici analizată se vor produce în toate cauzele penale pendinte, dacă termenul general de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit.

 

[1] Decizia nr. 297/2018 a fost publicată în M. Of. nr. 518 din data de 25 iunie 2018.

[2] I.G. Enache, Instituția prescripției răspunderii penale, în urma Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, juridice.ro.

[3] Idem.

[4] Ibidem.

[5] A. Iavorschi, Opinie contrară în privința prescripției …, www.qmagazine.ro.

[6] R. Doseanu, Mai este posibilă întreruperea cursului prescripției răspunderii penale după Decizia nr. 297/2018 a CCR?, www.luju.ro.

[7] Idem.

[8] Ibidem. A se vedea, pe larg, argumentele expuse de către dl. avocat R. Doseanu, în cadrul articolului citat mai sus.

[9] R. Doseanu, op. cit.

[10] https://ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-338.

[11] http://portal.just.ro/33/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=10000000000088388&id_inst=33