Partea I – Primirea în profesie
Sănătatea publică ne privește pe toți; este așadar un obiectiv de interes social major. Tocmai de aceea, obligația de protecție a sănătății noastre, ca și comunitate, o are orice persoană, fizică sau juridică, aceasta nerevenind doar autorităților administrative.
În centrul sistemului medical stă, desigur, medicul – el fiind profesionistul către care se îndreaptă speranța noastră de vindecare atunci când se ivește o problemă de sănătate.
Dar cum alegem medicul căruia să se adresăm? Ne bazăm doar pe recomandările prietenilor sau familiei si pe renumele general pe care și l-a creat acel doctor?
După recentele cazuri de falși medici, pe care mass-media le tot vehiculează, atunci când esti pacient în România, devine necesar să mai adaugi un criteriu în momentul în care vrei să mergi la o consultație de specialitate: o scurtă verificare despre cât de legal și temeinic își desfășoară activitatea acel doctor în țara noastră.
Accesul în profesia de medic în România
Primirea în profesie a unui medic este un proces cu destule filtre prevăzute de cadrul legislativ, însă ca orice sistem, iată că și cel medical are unele vulnerabilități. Din fericire, cu o atentă informare, acest neajuns poate fi depășit.
În conformitate cu Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății, profesia de medic se exercită, pe teritoriul României de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină, respectând anumite condiții suplimentare și fiind totodată membri ai Colegiului Medicilor – instituția care acordă dreptul de liberă practică. Titlul oficial de calificare în medicină poate însemna mai întâi diploma de medic, eliberată de o instituție de învatamânt superior medico-farmaceutic acreditată din România, iar apoi certificatul de medic specialist, pe care îl eliberează Ministerul Sănătății. Odata ce un medic are toate competențele legale necesare, exercitarea profesiei este posibilă numai pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România (CMR), document avizat anual conditionat de detinerea unei asigurări de răspundere civilă, pentru eventuale greșeli în activitatea profesională. Iar legalitatea activității CMR este urmarita de catre Ministerul Sănătatii, în calitate de autoritate de stat. Practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are calitatea de membru al colegiului, constituie infracțiune și se pedepsește conform Codului penal, la sesizarea organelor abilitate, fie din oficiu, fie ca urmare a unei plângeri penale.
Potrivit O.G. nr. 124/1998, un medic român „cu acte în regulă” poate activa în profesie atât independent – în cadrul cabinetelor medicale individuale si/sau grupate si/sau asociate ori ca asociat/administrator în cadrul societăților civile medicale –, cât și în regim dependent, salariat (la un spital, o clinică sau orice alta unitate medicala) sau în mod combinat (salarial plus independent).
Breșa legală a medicilor străini
Vulnerabilitatea sistemului românesc în privința autorizării exercitării profesiei de medic, pare că se ivește atunci când vorbim despre regimul independent de profesare sub forma colaborării (posibilă din punct de vedere legal) între un SRL medical și un PFA sau PFI la care titular este medicul.
Aici ar putea fi ocolit filtrul certificării de la nivelul CMR, dar numai de către cetăţenii unui stat membru al UE, ai unui stat aparţinând SEE sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre aceste state. Și doar în caz de prestare temporară sau ocazională de servicii medicale pe teritoriul României.
Respectivii cetățeni străini – teoretic medici – sunt exceptaţi de la obligația deținerii certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România, după cum rezultă din Art.386, alin (3) și (4), coroborat cu Art.402 din Legea 95/2006.
Așadar, făcând abstracție de o eventuală lipsă de diligență în verificare judicioasă a documentelor care îi sunt necesare unui medic de către toți cei obligați să o facă, singura portiță legală care se prefigurează este: înființarea unei persoane fizice autorizate sau independente prin intermediul căreia medicul -fals ori nu- originar de peste graniță, colaborează în mod temporar sau ocazional cu o clinică ori spital de la noi din țară.
Ce formă de protecție ar avea un pacient în privința imposturii care își poate face loc în sistemul de sănătate?
Alături de o viitoare modificare legislativă pentru o rigurozitate tot mai puternică a normelor românești, fiecare din noi ar fi indicat să își aloce câteva minute în plus în scopul informării suplimentare despre medicul pe care cei din jur ni-l recomandă la un moment dat.
Pe de altă parte, și clinicile ar trebui deja să dea dovadă de mai multă transparență cu privire la medicii care le acoperă specialitățile din portofoliu, acordând informații aferente nu doar la solicitarea pacienților, ci și odată cu recomandarea fiecărui doctor în parte. Astfel, credibilitatea profesională și încrederea în sistem vor fi construite organic, și nu doar prin Marketing ori prin asidue campanii de Public Relations.
În final, rămâne totuși o întrebare la al cărui răspuns să se gândească fiecare: De ce românii au încă acest soi de „miraj al Vestului”, deși tradiția școlii autohtone de medicină își merită în continuare – dacă nu în totalitate, atunci măcar în cea mai mare parte, – laurii?
