Deplasarile pe care lucratorii care nu au un loc de munca fix sau obisnuit le efectueaza de la domiciliu la primul sau la ultimul client al zilei constituie timp de lucru.
Autor: Avocat Radu Nicolescu (foto), Senior Lawyer Duncea, Stefanescu & Asociatii
Curtea de Justitie a Uniunii Europene („CJUE” sau „Curtea”) s-a pronuntat in cauza C-266/14, care a avut ca obiect interpretarea art. 2, punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru.
Pe scurt, Curtea a statuat ca deplasarile pe care lucratorii care nu au un loc de munca fix sau obisnuit le efectueaza de la domiciliu la primul si, respectiv, ultimul client al zilei constituie timp de lucru.
Curtea constata ca excluderea acestor deplasari din timpul de lucru ar fi contrar obiectivului de protectie a securitatii si a sanatatii lucratorilor urmarit de dreptul Uniunii. Pentru a emite aceasta hotarare, CJUE a argumentat ca:
– deplasarile lucratorilor la clientii desemnati de angajatorul lor reprezinta instrumentul necesar pentru executarea de catre acestia a prestatiilor tehnice la locul la care se afla acestia;
– lucratorii sunt la dispozitia angajatorului in timpul acestor deplasari;
– pe durata necesara deplasarii, care de cele mai multe ori nu poate fi redusa, lucratorii nu pot sa dispuna in mod liber de timpul lor si nu se pot consacra propriilor interese.
[…] Curtea (Camera a treia) declara: „Articolul 2, punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru trebuie interpretat in sensul ca, in imprejurari precum cele in discutie in litigiul principal, in care lucratorii nu au un loc de munca fix sau obisnuit, timpul de deplasare pe care acesti lucratori il consacra deplasarilor zilnice de la domiciliu la locurile in care se afla primul si, respectiv, ultimul client desemnati de angajator constituie „timp de lucru” in sensul acestei dispozitii.”
