Care este ponderea infracțiuni economice vs infracțiuni contra persoanei? Se pun reflectoarele, mai degrabă, pe infracțiunile economice?
Nu cred că putem vorbi de mai multe infracțiuni economice versus infracțiuni contra persoanei sau că se pun neapărat reflectoarele pe infracțiuni economice. Cred că reflectoarele se pun în aceeași măsură pe ambele tipuri de infracțiuni, care prin specificul fiecăreia suscită interes la nivel public. Poate că un interes mai mare este suscitat de infracțiunile contra persoanei – în cazul infracțiunilor economice, nu există o victimă individualizată, o față umană. Un lucru este cert însă. Fraudele contra și din interiorul companiilor cresc de la an la an, fie că vorbim despre fraude „simple” sau despre atacuri cibernetice care vizează direct companiile influente. Iar această creștere a numărului de infracțiuni relevate nu înseamnă neapărat că infracționalitatea reală a crescut, ci poate însemna o mai mare eficiență a organelor judiciare.
Care este opinia dumneavoastră legată de mediatizarea dosarelor penale?
Pe de o parte, prezumția de nevinovăție a persoanelor care se află sub cercetare sau urmărire penală ar trebui să fie o prioritate. În astfel de cazuri, cu precădere în cazul în care sunt implicați actori de rang înalt, există o presiune mediatică asupra actului justiției, fără să credem că actul justiției este influențat într-un sens sau altul, dar este o presiune câteodată nesănătoasă. De cealaltă parte, așa cum au semnalat și organisme europene, este nevoie de procedura comunicării unor chestiuni de interes public, precum combaterea corupției, însă, în egală măsură, este nevoie ca această procedură să nu intre în contradicție cu obiective legitime, cum ar fi respectarea prezumției de nevinovăție și drepturile nepatrimoniale ale persoanelor.
Care sunt particularitățile infracțiunilor din domeniul afacerilor?
Frauda în domeniul afacerilor este rareori comisă fără complicitate din interior, fără ajutor din partea unuia sau mai multor angajați, doar prin talentul unor persoane din exterior. Criminalitatea în domeniul afacerilor este deci una organizată, specializată, în mare majoritate a cazurilor. Aceasta ar fi o particularitate importantă și de aici și nevoia unor programe de educare a angajaților în sensul prevenției riscului penal, mai ales că unele dintre aceste fraude sunt comise cu concursul neglijent al angajaților, dintr-o lipsă a educației în acest sens. Prevenția prin astfel de programe de educare a angajaților și procedurizare este, din păcate, minoritară față de cazuistica reactivă: cam 20% prevenție versus 80% cazuri reactiv ar fi o estimare empirică. Dacă multinaționalele cunosc foarte bine importanța prevenției și alocă bugete importante pentru procedurizare, IMM-urile și companiile antreprenoriale sunt dispuse într-o mai mică măsură să aloce bugete pentru prevenție, de cele mai multe ori rezolvă o problemă atunci când apare, chiar dacă cheltuielile pot fi considerabile față de cele cu prevenția.
În practică mă confrunt, nu de puține ori, cu situația în care companiile cu o oarecare educație în activitatea de prevenție sesizează mult mai ușor riscurile și se repliază, iau măsuri imediate, pe când celelalte companii recidivează.
Altă particularitate a infracțiunilor din domeniul afacerilor are legătură cu consecințele asupra business-ului. O problemă penală poate paraliza activitatea companiei respective, putând duce chiar la dizolvarea firmei, în cazuri grave. De cealaltă parte, a autorităților, particularitatea constă într-un cost foarte ridicat pentru descoperirea acestora și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, apreciindu-se că este de câteva ori mai mare decât cel existent în cazul infracțiunilor de drept comun.
Particularitate a infracțiunilor economice, deloc neglijabilă, este și cifra neagră a criminalității – diferența dintre criminalitatea reală și cea descoperită de către organele competente, care este mai mare în această ramură decât media generală a fenomenului infracțional. Prin specificul lor, unele infracțiuni din domeniul afacerilor nu au victime individualizate, care să denunțe faptele – evaziunea fiscală, spălarea banilor etc. De asemenea, nu de puține ori, angajații celor care comit infracțiuni în domeniul afacerilor nu se preocupă de caracterul legal sau ilegal al activității. La acestea se adaugă costul ridicat al anchetării și gestionării cazurilor de infracționalitate economică, după cum enunțam mai sus.
De asemenea, o altă particularitate a infracțiunilor economice este caracterul dinamic al acestora. Există o tendință tot mai mare de criminalizare a faptelor care până acum câțiva ani nu erau considerate infracțiuni, spețele devin din ce în ce mai complexe și mai sofisticate, instrumentele acuzării – tot mai bine organizate și mai agresive. De altfel, observând schimbările majore care aveau loc în perioada 2003-2008 în sistemul de acuzare publică, filozofia firmei noastre a fost să punem laolaltă resurse complementare, cu background-uri diverse, pentru a putea realiza cât mai bine managementul cazurilor de acest gen, din perspectiva tuturor actorilor implicați. Astfel, avem în echipa noastră este atât din foști magistrați, cât și foști avocați de business, foști avocați in-house, cu deschidere și know-how către cooperarea cu diverși specialiști/experți, toți cu o înaltă reputație academică și profesională. Toate aceste resurse ne ajută să procesăm integrat, minuțios, pluridisciplinar și la un standard profesional foarte înalt toate cauzele angajate. Prin această filozofie, firma noastră s-a adresat, comparativ cu competitorii noștri, unei clientele sofisticate.
Cum arată cifra neagră a criminalității – diferența dintre criminalitatea reală și cea descoperită de către organele competente?
Criminalitatea neagră sau ocultă, deci totalitatea infracțiunilor neînregistrate, nedescoperite și nejudecate, este apreciată că ar avea o pondere mult mai mare decât cea a infracțiunilor înregistrate, descoperite și judecate. Această cifră neagră a criminalității este cu atât mai ridicată în ramura criminalității mediului de afaceri, din motive enumerate anterior: pentru descoperirea și cercetarea acestora este nevoie de expertize foarte complexe (fiscal-contabile, de exemplu), de resurse cu o bună pregătire de specialitate, plus concursul mai multor specialiști în domeniu, integrați în echipa de urmărire penală, și implicit, un cost mai mare pentru gestionarea infracțiunilor economice.
Cum evaluați transpunerea în legislația națională a directivei a IV-a privind spălarea banilor? Care sunt principalele modificări aduse în legislație?
Este deja cunoscut faptul că legiuitorul acționează cu extrem de mare lentoare în aplicarea unor norme europene sau chiar a unor decizii ale Curții Constituționale. Transpunerea directivei a IV-a privind spălarea banilor trebuia să înceapă în luna iunie 2015 și să fie finalizată cel târziu în iunie 2017. La acest moment, ne aflăm într-o situație incertă, având în vedere că proiectul a fost declarat parțial neconstituțional. Se pare că timpul îndelung luat de legiuitor pentru reglementarea acestei situații nu a fost și unul folosit eficient. Mai mult, această întârziere a adus chiar o reacție a Comisiei Europene, care a trimis România în judecată la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, alături de Irlanda și Grecia, pentru că nu au transpus această directivă. Între timp, chiar din iulie 2018, a intrat în vigoare a V-a directivă privind spălarea banilor, care va trebui și ea transpusă cât mai rapid în legislația națională.
Una din cele mai importante modificări apare în legătură cu obligația de raportare, precum și cu necesitatea adoptării unor măsuri de precauție privind clientela, pentru tranzacțiile în numerar de peste 10 000 EURO. În trecut, aceste obligații existau pentru tranzacțiile de peste 15 000 EURO, de unde rezultă și o creștere generală a precauției organismelor europene în prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului.
De asemenea, directiva, precum și proiectul de lege nasc obligații în sarcina așa-ziselor persoane expuse politic/public. Printre acestea se numără, pe lângă persoane care ocupă sau au ocupat funcții de importanță la nivel public, și ambasadori sau chiar membri ai Curții Supreme sau ai Curții Constituționale. Deși un aspect nou extrem de relevant din perspectiva directivei a IV-a, inițial, Senatul României, în calitate de primă cameră, nu a inclus și acest text. Deficiența a fost remediată la nivelul Camerei Deputaților.
Nu în ultimul rând, proiectul de lege vizează și eliminarea acțiunilor la purtător, a cărei proprietate se transmite prin simpla predare a bunului.
Cât de respectate de procurori sau de poliţişti sunt drepturile procedurale când vorbim de audieri, măsuri asigurătorii, percheziţii, prezentări de materiale de urmărire penală?
Sistemul judiciar român contemporan este, în mod evident, unul tânăr. Este un sistem supus multor (re)organizări și presiuni de a „livra” rezultate, este un sistem subfinanțat și vetust organizat. Criteriile de accedere în sistem, de promovare, „livrabilele” acestuia, sunt toate subiecte care ar trebui supuse unei serioase dezbateri publice și unor decizii în consecință (spre ex., în mod esențial, după mine, ar trebui întreprinsă o reformă radicală a modalității de recrutare în sistemul judiciar – actualul sistem, ce presupune recrutare unor tineri „de pe băncile școlii”, urmată de un crash-course și de încredințarea legitimațiilor de serviciu, fără testul experienței de viață, este unul destinat eșecului).
Un astfel de sistem, tânăr și supus presiunilor de tot felul (politice, ale publicului, MCV etc.), prin definiție, a livrat (și nu avea cum să facă altfel) și rezultate remarcabile, precum și unele deosebit de chestionabile. Tocmai constatarea cvasi-generală a acestei realități ar trebui să se constituie într-o invitație la reflecție pentru toți cei responsabili pentru a proceda la remediile de cuviință.
Ce ne puteți spune despre secretul profesional al avocatului? Este respectat acesta în România?
Secretul profesional al avocatului este absolut și trebuie respectat în toate circumstanțele. Spun acest lucru pentru ca avocatul este persoana căreia i se încredințează cel care are nevoie de asistență juridică. Practic, avocatul trebuie să transmită încredere, astfel încât persoana asistată să se deschidă și să îl considere partenerul, atenție însă să nu se confunde cu acesta, în apărarea intereselor utilizând toate căile legislației în vigoare.
În acest sens, principalul beneficiar al secretului profesional al avocatului nu este, precum s-ar putea credea, avocatul, ci chiar clientul. Asigurarea cadrului necesar respectării secretului profesional are abilitatea de a conferi clientului o apărare completă și complexă, fără a exista ingerințe din partea organismelor statale.
Din punct de vedere teoretic, legiuitorul acordă de cele mai multe ori instrumentele necesare protecției secretului profesional al avocatului.
Cu toate acestea, există adesea situații întâlnite în practică, în care avocații au fost chemați la audieri de către organele de urmărire penală pentru a da declarații în legătură cu aspectele care au format obiectul asistenței juridice.
Să nu uităm și faptul că România a fost condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pruteanu, pentru încălcarea art. 8 privind respectarea vieții private și a secretului corespondenței, situație în care au fost înregistrare convorbiri avocat-client și nu a fost acordat un recurs eficient care să ducă la distrugerea sau ștergerea acestor convorbiri.
Discuție extrem de interesantă și care primește adesea răspunsuri divergente în practică ține și de condițiile în care există o obligație de raportare de către avocat în fața ONPCSB a acelor tranzacții care par suspecte.
Care ar fi, în opinia dumneavoastră, trei dintre cele mai importante reglementări în materie procesuală penală care ar trebui să fie adoptate în viitor?
Probabil una dintre cele mai mari probleme existente la nivelul procedurii penale la acest moment este instituția camerei preliminare. Pe lângă faptul că aceasta a fost alterată în mod constant, dar și adesea justificat, de către Curtea Constituțională a României, încă nu este clar care sunt limitele în care acționează un judecător de cameră preliminară. În acest sens, aș considera chiar justificată desființarea acestei instituții, cu consecința posibilității de discuție a aspectelor considerate acum specifice camerei preliminare, în orice etapă a procesului, chiar și în căile de atac. Alternativ, s-ar putea recrea și reimagina instituția, către orientarea avută în vedere la momentul adoptării sale, prin raportare la instituțiile similare de drept anglo-saxon, care asigură respectarea interesul public și prin raportare la viabilitatea trimiterii în judecată, oportunitatea și interesul public al judecării cauzei, precum și la legalitatea trimiterii în judecată și a probelor.
Deși vizează și o instituție de drept penal material, cred că este extrem de important să fac o precizare și raportat la ușurința cu care legiuitorul român aplică sancțiuni sau măsuri preventive în cazul persoanelor juridice. Din perspectiva procesual penală, este regretabil faptul că o persoană juridică poate fi supusă unor măsuri preventive pe o perioadă nedeterminată, spre deosebire de cazul persoanei fizice. Mai mult, lipsa de claritate și previzibilitate a normei oferă organelor de urmărire penală posibilitatea a de bloca, în mod intenționat sau din neglijență, activitatea unei persoane juridice, de exemplu, prin interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar. O astfel de măsură poate să producă consecințe mai puternice în planul sancționării unei societăți comerciale, chiar mai mari și decât condamnarea și aplicarea unei pedepse a amenzii orientate către maxim.
Raportat la tragerea la răspundere a persoanei juridice, consider, de asemenea, că ar trebui îndreptată jurisprudența instanțelor naționale de a raporta vinovăția acestora la identificarea unei vinovății organizaționale, nu doar a unei sau unor persoane fizice din cadrul organizației. În acest sens, ar trebui introdusă în legislația penală, noțiunea de „culpă în organizarea sau funcționarea” persoanei juridice, într-un mod care să asigure respectarea caracterului personal al răspunderii penale.
Un alt aspect care ar putea fi vizat ține de claritatea unor termeni extrem de importanți în desfășurarea procesului penal. Așadar, ar fi nevoie de o definire sau cel puțin de o discuție mult mai amplă la nivelul jurisprudențial și doctrinal a unor termeni precum „suspiciuni rezonabile” sau „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Deși aceste standarde par arhicunoscute, ele sunt interpretate în nenumărate modalități de organele judiciare din România, uneori acestea distanțându-se în mod evident de intenția legiuitorului.
Altă situație cel puțin inadecvată din punct de vedere juridic este desfășurarea în preponderență a urmării penale în etapa in rem chiar și atunci când persoanele acuzate sunt cunoscute. De multe ori este preferată aceasta modalitate de anchetare pentru că implică o piedici în dezvăluirea de către organele de urmărire penală a informațiilor și probelor existente la dosar. Cu toate acestea, o astfel de măsură poate fi de natură să afecteze în mod grav și ireparabil interesele legitime ale celor acuzați la nivel faptic.
