Mai exista principiul nemijlocirii probelor in procesul penal?

Pe langa principiile fundamentale ale procesului penal (art. 2-12 NCPP), faza de judecata are si o serie de principii specifice acesteia. Astfel potrivit art. 351 NCPP: „Judecata cauzei se face in fata instantei constituite potrivit legii si se desfasoara in sedinta, oral, nemijlocit si in contradictoriu.” Prin urmare, pentru a servi drept temei pentru pronuntarea unei hotarari judecatoresti, probele stranse in cursul urmaririi penale si invocate in rechizitoriu trebuie verificate in cursul cercetarii judecatoresti in mod nemijlocit, oral, contradictoriu si in sedinta publica. Numai dupa verificarea acestor probe cu respectarea principiilor oralitatii, nemijlocirii, contradictorialitatii, publicitatii si dupa administrarea din oficiu, sau la cererea partilor, a oricaror alte probe necesare aflarii adevarului, instanta poate sa pronunte o hotarare temeinica si nesuperficiala.

Autor: Av. Mihai Mares (foto articol), Managing Partner Mares / Danilescu / Mares

In vechiul cod de procedura penala, se prevedea, in art. 65 alin. (1), ca sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organului de urmarire penala si instantei de judecata. Prin urmare, judecatorul trebuia sa se convinga singur de adevarul real al cauzei, iar pentru acest lucru putea readministra probele administrate de organele de urmarire penala in cursul urmaririi penale sau orice probe noi necesare pentru aflarea adevarului. In actuala reglementare, instanta nu mai are in mod expres sarcina probei, ci le va administra doar la cererea procurorului, a persoanei vatamate sau a partilor si, doar in mod subsidiar, din oficiu atunci cand considera necesar.

Conform art. 103 alin 2 NCPP, „condamnarea se dispune doar atunci cand instanta are convingerea ca acuzatia a fost dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila”. Astfel judecatorul nu se mai convinge singur, ci trebuie sa fie convins de „acuzatie”. Practic este regandit[1] rolul judecatorului, care va veghea cu preponderenta ca procedurile ce se desfasoara in fata sa sa aiba caracter echitabil, principiul rolului activ nemaifiind consacrat ca atare in Partea generala a NCPP. Astfel, legiuitorul NCPP a reglementat rolul activ in art. 5 alin. (2) ca o consecinta a principiului aflarii adevarului, doar pentru organele de urmarire penala, care au obligatia de a strange si de a administra probe atat in favoarea, cat si in defavoarea suspectului sau inculpatului. Pentru faza de judecata se prevede, de asemenea, in mod explicit, doar pentru procuror ca „exercita rol activ, in vederea aflarii adevarului si a respectarii dispozitiilor legale” [(art. 363 alin. (2)].

Din nefericire, in urma adoptarii noului Cod de procedura penala, principiul nemijlocirii a suferit anumite limitari[2]: in prezent, cercetarea judecatoreasca presupune, in esenta, audierea inculpatului, a persoanei vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente, precum si administrarea probelor noi incuviintate acestora si procurorului potrivit art. 374 alin. (9) NCPP, sau a probelor din faza de urmarire penala contestate de catre parti. Practic, probele administrate in cursul urmaririi penale si necontestate de catre parti nu se readministreaza in cursul cercetarii judecatoresti, fiind doar puse in dezbaterea contradictorie a partilor si avute in vedere de instanta la deliberare. Totusi, pentru respectarea principiului aflarii adevarului si in vederea justei solutionari a cauzei, daca apreciaza ca este necesar, instanta poate, din oficiu, sa readministreze aceste probe sau sa dispuna administrarea de probe noi. De asemenea, o limitare a acestui principiu il reprezinta si „procedura simplificata in cazul recunoasterii invinuirii”, tinand cont de faptul ca instanta poate solutiona cauza si numai pe baza probelor administrate in faza urmarii penale [art. 349 alin (2)] si a inscrisurilor prezentate de parti.

In literatura de specialitate[3] s-a aratat ca exigentele respectarii principiului aflarii adevarului impun cu necesitate administrarea nemijlocita a intregului probatoriu, in pofida optiunii procesuale a inculpatului, numai astfel putandu-se stabili, dincolo de orice indoiala rezonabila, continutul concret al faptelor savarsite de inculpat si caracterul lor infractional.

Aceasta schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la diminuarea rolului activ al instantei de judecata, in cadrul procesului penal, si implicit limitarea principiului nemijlocirii, se face simtita in mai multe puncte importante din noul Cod, cum ar fi de pilda inlaturarea posibilitatii extinderii procesului penal in faza de judecata (art. 371 NCPP) sau inlaturarea posibilitatii invocarii din oficiu de catre instanta a nulitatilor relative, in cazul in care anularea actului ar fi necesara pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei [exclusa de art. 282 NCPP, dar permisa de art. 197 alin. (4) C. pr. pen. anterior].

Un alt aspect important al principiul nemijlocirii in cursul judecatii este cunoscut in doctrina sub denumirea de unicitatea completului de judecata si continuitatea sedintei[4], relevante in aceasta privinta fiind dispozitiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, art. 354 alin. (2) si (3) si, respectiv, art. 388 alin. (6) NCPP. O hotarare recenta a Curtii Europene, pronuntata in cauza Beraru c. Romaniei, a aratat ca schimbarea membrilor completului de judecata ulterior audierii unui martor important ar trebui sa duca, de regula, la reaudierea martorului in cauza.

De asemenea, Curtea Europeana a sanctionat statul roman si in cauza Cutean c. Romaniei, deoarece schimbarea completului la instanta de fond si esecul ulterior al instantelor de apel si de recurs de a-i audia pe reclamant si pe martori echivaleaza cu o privare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, Curtea reamintindu-ne ca, in conformitate cu principiul nemijlocirii, intr-o cauza penala hotararea trebuie pronuntata de judecatorii care au fost prezenti pe tot parcursul procedurii si administrarii probelor (a se vedea Mellors vs. Marea Britanie, 30 ianuarie 2003), si doar in anumite situatii de natura administrativa sau procedurala care sa faca imposibila participarea in continuare a unui judecator, sa existe posibilitatea schimbarii lui. In aceste circumstante trebuie sa fie luate masuri prin care judecatorului care continua examinarea cauzei sa i se asigure intelegerea adecvata a probelor si argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispozitia acestuia a transcrierilor declaratiilor sau prin reascultarea argumentelor relevante sau a martorilor in fata noului complet de judecata (a se vedea Mellors vs. Marea Britanie, P. K. vs. Finlanda).

Avand in vedere aceste aspecte, putem sa ajungem la concluzia ca judecatorul trebuie sa perceapa direct, nemijlocit probele ce se administreaza in cauza, precum si sustinerile procurorului sau ale partilor, in toate fazele procesului penal atunci cand se pune in discutie fondul cauzei.

Sub ochii si urechile judecatorului si a partilor se petrece toata desfasurarea dezbaterii. Si numai pe cele vazute si auzite in dezbatere si discutate acolo, sub observatia si controlul sau nemijlocit, isi va putea intemeia judecatorul convingerea sa[5].

[1] Cristinel Ghigheci, Principiile fundamentale in Noul Cod de Procedura Penala, p. 93.
[2] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau, Noul Cod de Procedura Penala comentat, p. 911.
[3] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau, Noul Cod de Procedura Penala comentat, p. 957.
[4] Nicolae Volonciu, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol. II, ed. a 2-a, 1996, p. 153.
[5] Traian Pop, Drept procesual penal. Partea speciala, vol. IV, 1946, p. 214.