„În onshore e paralizie legislativă, instituțională și investițională.”
„România însă încă dezbate, după aproape 10 ani de la descoperirile din Marea Neagră, ce să facă cu aceste resurse… un parcurs absolut ridicol.”
„Mitul că suntem „jupuiți” de resurse ridică o serie de întrebări care nu primesc răspuns.”
„Oare de ce nu se manifesta aceeași abordare ultra-naționalistă și în privința exploatării altor resurse naturale.”
„Doar doi actori geopolitici vor mai conta, respectiv, Rusia și Turcia.”
„Frustrările sociale existente la unii cetățeni sunt speculate politic în sens pervers, prin acreditarea ideii că populația nu ar rămâne cu nimic de pe urma acestor proiecte petroliere.”
„Da, industria petrolieră, ca orice industrie, urmărește să obțină profit. Ce este condamnabil în acest deziderat?”
„Rusia, SUA, Norvegia, Olanda, Marea Britanie, membrii OPEC, state bogate în resurse de hidrocarburi, oare de ce nu optează pentru a „lăsa” o asemenea „moștenire”, renunțând la dezvoltarea resurselor?”
EM360: Pentru cât timp mai are România gaz dacă nu investește masiv și nu pornesc curând exploatări noi offshore și/sau onshore?
Laurențiu Pachiu: Conform estimărilor, vorbim de un orizont de epuizare a rezervelor de 15-20 de ani. Momentan, atenția este concentrată pe disputa privind resursele gazeifere din Marea Neagră, însă este complet neglijată situația explorării, exploatării și dezvoltării resurselor onshore, supuse unui grad ridicat de epuizare (10% pe an) și unei nerentabilități progresive. Și în acest sector ne confruntăm cu paralizie legislativă, instituțională și investițională. De aproape 10 ani o serie de măsuri legislative destinate să faciliteze dezvoltarea acestui sector sunt pierdute pe circuitul legislativ. Nu au fost promovate noi runde de licitație pentru atribuirea de noi perimetre, blocând astfel circuitul investitional în industrie. În plus, abordarea industriei petroliere aproape strict din perspectiva unei surse rentiere pentru statul român nu este demnă de secolul XXI.
EM360: Care sunt riscurile la care se expune România dacă proiectul din Marea Neagră se amână pe termen nedefinit sau nu se mai realizează?
L.P. Riscurile sunt multiple. În primul rând este vorba despre cele de natură fiscal-bugetară (tema principală a discuțiilor de azi), statul fiind privat de semnificative resurse bugetare. Nu este vorba numai despre redevențe, ci și despre impozitul pe venitul suplimentar, impozit pe profit, impozite pe salarii și întreaga paletă de impozite, taxe și contribuții ce cad în sarcina operatorilor.
Apoi urmează riscurile economice pe verticală și orizontală (în cascadă), fiind afectate sectoare economice întregi prin distorsionarea circuitului economic afectat acestei industrii.
Apoi, inevitabil, va crește dependența de o singură sursă de aprovizionare externă, ceea ce va produce efecte sociale, strategice, geopolitice și militare. Să ne imaginăm, în contextul unei dependențe crescute de o singură sursă de gaze naturale de import, presiunea socială ce se poate declanșa în miez de iarnă în caz de scumpire sau întrerupere a aprovizionării cu gaze naturale. România ar deveni astfel extrem de vulnerabilă politic, inclusiv strategic și militar (precedentul Ucraina). Imaginați-vă o stare de escaladare a situației politice și militare la granița de est a NATO (România fiind stat frontiera al Alianței) ce reclamă postura strategica și militară solidă, timp în care starea de spirit a populației României și tensiuni sociale „macină” spatele „frontului”, afectând până și logistica militară.
În sens strategic, riscurile s-ar materializa în maleabilizarea posturii politice și strategice față de furnizorul de import principal, putând afecta solidaritatea și implicarea țării noastre în proiectul pieței energetice unice europene, în politicile de apărare comună ale NATO îi nu numai.
Mult invocata „independență energetică” (termen desuet și periculos) asociată unor decizii politice nefundamentate strategic va conduce, în ultimă instanță, la o pierdere de suveranitate națională într-un sens nedorit, marja decizională politică și economică fiind restrânsă semnificativ.
O dată intrat într-o situație de dependență de o singură sursă, foarte greu mai poți evada (eventual doar prin efort comun regional, european, politicile Uniunii Europene în acest sens fiind o dovadă concretă de ameliorare a dependenței de „mofturile” geopolitice ale unui furnizor monopolist, prin mecanisme comerciale, de „soft law”), orice interes de dezvoltare a unor surse și rute alternative fiind redus considerabil (stare de „confort neconfortabil”).
„Privim cu gelozie, admirație sau detestăm statele care dețin resurse de hidrocarburi considerabile, industrii petroliere solide și un management strategic al acestora (Rusia, Norvegia, SUA etc) și care, pe cale de consecință „joacă, sunt prezente” pe scena internațională sau regională (mare motiv de frustrare la români… ), fie prin nivelul de bunăstare și certitudine statală, fie printr-o postură geopolitică pregnantă. România însă încă dezbate, după aproape 10 ani de la descoperirile din Marea Neagră, ce să facă cu aceste resurse, cum să le impoziteze… un parcurs absolut ridicol…”
EM360: Ce înseamnă, ce reprezintă proiectele din Marea Neagră pentru România din punct de vedere al geosecurității politice, militare și energetice? Cum ar arăta România din acest punct de vedere fără Marea Neagră și cum ar arăta cu Marea Neagră?
L.P. Importanța este evident crucială, istorică, atât domestică, cât și externă. Exploatarea resurselor din Marea Neagră ar permite compensarea gradului accelerat de depletizare (golire, n.n.) a resurselor, asigurând o sursă internă de aprovizionare pentru consumatorul casnic și industrial și oferind potențialul necesar pentru dezvoltarea unor noi industrii sau revigorarea unor industrii dispărute (consumatoare de gaze naturale), ar stimula dezvoltarea rețelelor de distribuție și furnizare, cercetarea și inovația, piața forței de muncă, mediul investițional (atragerea de capital non-speculativ) și resursele bugetare statale. Cu alte cuvinte, ar stimula dezvoltarea unei economii puternice, a unui stat puternic. Un stat puternic își reduce semnificativ marja de vulnerabilitate la provocările de securitate. Un stat puternic nu va mai fi victima unor mituri, nu va mai permite promovarea teoriilor conspiraționiste de ev mediu, ci va fi natural modelat pe o gândire și acțiune strategică.
Privim cu gelozie, admirație sau detestăm statele care dețin resurse de hidrocarburi considerabile, industrii petroliere solide și un management strategic al acestora (Rusia, Norvegia, SUA etc) și care, pe cale de consecință „joacă, sunt prezente” pe scena internațională sau regională (mare motiv de frustrare la români… ), fie prin nivelul de bunăstare și certitudine statală, fie printr-o postură geopolitică pregnantă. România însă încă dezbate, după aproape 10 ani de la descoperirile din Marea Neagră, ce să facă cu aceste resurse, cum să le impoziteze… un parcurs absolut ridicol….
EM360: Poate fi România, azi, considerată captivă din punct de vedere energetic în lipsa demarării investițiilor în exploataările offshore din Marea Neagră?
L.P. România, azi, este captiva unei gândiri de început de secol XX în materie energetică (și nu numai). Promovarea naționalismului economic ultra-conservator, lipsa capacității de analiză, decizie și implementare strategică, lipsa capacității statale de negociere adecvată cu industria petrolieră (de unde și atâtea frustrări politice), și multe alte deficiențe, ne plasează în captivitatea propriei incompetențe.
Dpdv strict energetic, a renunța la resursele din Marea Neagră ne-ar îndrepta automat către importuri de gaze, ne-ar obliga să reorientăm, pe termen lung, consumul spre surse alternative de energie (cărbune, nuclear, regenerabile) cu eforturi financiare semnificative și riscuri de mediu pe măsură (în schimb gazul natural este o sursă “curată”). România nu ar mai fi interesată să realizeze interconectări de rețele de gaze naturale, rămânând prizonierul propriilor resurse (inevitabil epuizabile), adică va ramâne “independentă energetic”…
„În plan geopolitic, în bazinul Mării Negre, prin absența „pilonului” petrolier românesc, doar doi actori geopolitici vor mai conta, respectiv, Rusia și Turcia.”
EM360: Care sunt principalele riscurile atașate unei dependențe energetice mono-sursă? Le-ar resimți și consumatorul casnic?
L.P. Sunt exemple nenumărate, vezi cazul Ucrainei, Georgiei, Bulgariei, Ungariei. O asemenea dependență de un singur furnizor puternic și complex, ce combină abil aspectele comerciale și geopolitice în domeniul energetic, va limita negreșit tocmai ceea ce reclamă susținătorii “independenței energetice a României, cei care reclamă “partea poporului” din exploatări (prin argumentări puerile, fără substanță serioasă), blocând astfel parcursul proiectelor de investiții, și anume, o limitare drastică a suveranității și independenței statale.
Avocații “independenței energetice” ar argumenta că prin dezvoltarea resurselor din Marea Neagră am deveni de fapt “colonie americană”. Față de un asemenea argument se ridică însă întrebarea fundamentală: ce model cultural, civilizațional și de securitate este dorit pentru România? Unul care presupune prezența unor investitori serioși, inclusiv americani, care, după modelul refacerii Europei ulterior celui de-al doilea război mondial au adus bunăstarea vest-europeană la care România tânjește de 3 decenii, sau un model asiatic, etatist, netransparent și ineficient economic?
EM360: Ce câștigă România dacă proiectul offshore din Marea Neagră NU pornește?
L.P. În mod exclusiv și de scurtă durată, o satisfacție a frustrărilor naționalist-populiste. După care politicienii vor trebui să se gândeasca serios cum să satisfacă consumul de energie intern în mod eficient și rentabil din alte surse.
EM360: Cine are de câștigat dacă România rămâne fără proiectul din Marea Neagră?
L.P. În primul rând furnizorii externi alternativi (deocamdată unul singur, Gazprom) prin dispariția unui potențial concurent. Apoi, state vecine care rămân integrate prin interconectivități ce permit aprovizionarea din surse alternative (Coridorul Sudic, Coridorul Nord-Sud, Turk Stream) cu potențial real de a deveni acele „gas hubs”, cu beneficii comerciale, investiționale, bugetare și geopolitice semnificative. De asemenea, furnizori domestici de energie alternativă (cărbune, nuclear, hidro, regenerabile) ar avea de câștigat, desigur, în măsura în care, fiind controlați de stat, ar avea capacitatea de a fructifica eficient reorientarea consumului spre alte surse decât gazul natural. În plan geopolitic, în bazinul Mării Negre, prin absența „pilonului” petrolier românesc, doar doi actori geopolitici vor mai conta, respectiv, Rusia și Turcia.
„Să presupunem că statul, ca „reprezentant al poporului” (ne aducem aminte de sorgintea acestui concept…), preia (prin nationalizare sau alte forme) controlul industriei petroliere, inclusiv proiectele din Marea Neagră. Care ar fi beneficiile cetățeanului într-un asemenea scenariu? Va primi gaze naturale gratis? Nu, fiindcă atunci proiectul ar deveni un nonsens economic și pentru stat. Dealtfel, deși statul controlează mari producători din energie (hidro, cărbune, nuclear) se simte, oare, vreo ameliorare semnificativă a situației consumatorului de energie în ultimele decenii? Din contră.”
EM360: Ce câștigă consumatorul român din realizarea proiectelor din Marea Neagră?
L.P. Siguranța în alimentarea cu gaz, resurse bugetare semnificative rezultate din contribuția industriei petroliere (taxe, impozite, redevențe) ce pot fi redirecționate, dacă există voința politică, către proiecte sociale și de infrastructură.
Mitul că suntem „jupuiți” de resurse ridică o serie de întrebări care nu primesc răspuns. Cât ar trebui să obțină statul din aceste proiecte ca să fie apreciat ca just? Care este soarta rentei statale din aceste proiecte, există vreo garanție că banii vor fi directionați către proiecte sustenabile, astfel încât să simtă și „poporul” un impact pozitiv? Care ar trebui să fie marja de profit justă a companiilor petroliere? O rentă statală consistentă din veniturile proiectelor petroliere este în măsură să mențină aceste proiecte ca atractive investițional? De ce nu suntem la fel de vehemenți față de alți actori economici care practică marje de profit de peste 100-200% (cum ar fi atunci când ne cumpărăm un apartament)?
Ne complacem în a trata tema resurselor petroliere exclusiv pe bază emoțională, ceea ce nu este de natură să ofere răspunsuri raționale, juste la aceste întrebări.
EM360: Are consumatorul român ceva de pierdut din realizarea proiectelor din Marea Neagră?
L.P. Răspuns categoric, nu! Frustrările sociale existente la unii cetățeni sunt speculate politic în sens pervers, prin acreditarea ideii că populația nu ar rămâne cu nimic de pe urma acestor proiecte petroliere. Dar să presupunem că statul, ca „reprezentant al poporului” (ne aducem aminte de sorgintea acestui concept… ), preia (prin nationalizare sau alte forme) controlul industriei petroliere, inclusiv proiectele din Marea Neagră. Care ar fi beneficiile cetățeanului într-un asemenea scenariu? Va primi gaze naturale gratis? Nu, fiindcă atunci proiectul ar deveni un nonsens economic și pentru stat. Dealtfel, deși statul controlează mari producători din energie (hidro, cărbune, nuclear) se simte, oare, vreo ameliorare semnificativă a situației consumatorului de energie în ultimele decenii? Din contră.
Sau să presupunem că sarcina fiscală impusă operatorilor petrolieri este defectuos construită, astfel încât, în momente de instabiliate pe piețele internaționale (de care România rămâne legată, indiferent de ce își doresc anumiți politicieni români), principala victimă a unui asemenea context ar fi tot consumatorul român, forțat să plătească mai mult pentru energie sau bunuri de larg consum.
Oare de ce nu se manifesta aceeași abordare ultra-naționalistă și în privința exploatării altor resurse naturale (metale prețioase, resurse minerale, apa etc), tot resurse „ale întregului popor”, exploatate în condiții fiscale proportional asemănătoare? Pentru simplul motiv că tema resurselor petroliere este tradițional sensibilă politic și are potențialul unui instrument manipulabil politic.
„Rusia, SUA, Norvegia, Olanda, Marea Britanie, membrii OPEC, state bogate în resurse de hidrocarburi, oare de ce nu optează pentru a „lăsa” o asemenea „moștenire”, renunțând la dezvoltarea resurselor? Dacă este să fiu cinic, la actuala rată de emigrare din România, despre ce copii vom mai vorbi peste 20 de ani?
A lăsa „moșteniri” de acest gen, este contraproductiv, condamnă practic Romania la sărăcie energetică. Cu alte cuvinte, dacă ai frigiderul plin de mâncare și nu te atingi de ea, tot ce va rămâne vor fi doar alimente expirate.”
EM360: Ce presupune pentru România, din punct de vedere reputațional, stoparea proiectelor din Marea Neagră? Care ar fi implicațiile unei astfel de incapacități de a le porni?
L.P. Multe voci politice și statale din România susțin că operatorii petrolieri nu vor renunța la proiectele din Marea Neagră după ce au investit resurse financiare considerabile pentru explorare. Greșit. Sunt nenumărate exemple în istorie când datorită mediului politic, economic, fiscal, juridic, social nefavorabil, marile companii petroliere au renunțat la proiecte incomparabil mai mari decât cele din Marea Neagră, indiferent de investițiile efectuate. Exemplul recent al retragerii Chevron din România, în pofida investițiilor efectuate și a programului de lucrări rămase nelucrate și penalizate contractual, este de asemenea demn de luat în considerare. Pentru a înțelege însă psihologia marilor corporații petroliere nu este suficient să parcurgi vreun curs de o lună despre relații internaționale sau politici energetice, la sumedenia de colegii și academii de studii strategice/de securitate din România, să fii un avid cititor de romane de ficțiune sau teorii ale conspirației circumscrise „rapacității” capitaliștilor din sectorul petrolier, asta în condițiile în care ai lucrat toată viața la stat și șsti chemat să negociezi sau să iei decizii în privința viitorului industriei petroliere din România.
Lumea petroliștilor nu mai este cea a lui David Rockefeller la origini. Acest lucru nu este înțeles la noi. Companiile petroliere sunt în marea majoritate companii listate pe bursă, ce operează în condiții de transparență, reglementare și eficiență economică. Nu putem vorbi însă, din păcate, de aceeași transparență, eficiență și reglementare în privința statului Român…
Da, industria petrolieră, ca orice industrie, urmărește să obțină profit. Ce este condamnabil în acest deziderat? Este una dintre cele mai dificile industrii, capital intensivă, bazată pe costuri și investiții uriașe, pe inovație, cercetare, cicluri foarte lungi de viață, nevoită să lucreze în condiții climaterice, politice și sociale de multe ori ostile. O eventuală „rapacitate” a acestei industrii în atingerea obiectivelor sale nu trebuie însă întâmpinată cu politici ultranaționaliste desuete, ci cu o abordare statală strategică, în cunoștință de cauză și inteligentă, menită să extragă, din cooperarea cu această industrie, beneficiile atât de necesare României.
Ținând cont de anvergura proiectelor, blocarea proiectelor din Marea Neagră ar fi un semnal deosebit de negativ în ceea ce privește mediul de afaceri/investițional și politic din România (ratingul de țară). Efectele s-ar transpune apoi în cascadă spre alte sectoare economice. În plan politic, puterea de la București (oricare ar fi) s-ar discredita în plan extern, îndeosebi în relația cu partenerul strategic SUA (doi mari operatori din Marea Neagră, Exxon și Carlyle, sunt de origine americană). Deloc de neglijat ar fi și deznodământul unor eventuale litigii declanșate de operatorii petrolieri în temeiul încălcării de către statul român a obligațiilor din contractele de concesiune (eventuale despăgubiri din bugetul public urmând a fi suportate, de fapt, tot de consumatorul român.)
Scenariul dorit de unii de a elimina companiile americane din Marea Neagră și de a le înlocui cu operatori români sau cu operatori asiatici (care, evident, ținând cont de anvergura proiectelor, vor fi inevitabil conectați politic/statal) este, ținând cont de complexitatea tehnologică a proiectelor, nerealistă.
Desigur, dacă dezideratele economice strategice stabilite pentru România sunt industria IT, agricultura, agroturismul și turismul de entertainment, atunci să le declarăm și să le implementăm ca atare, iar industria petrolieră română cu tradiție de peste un secol să rămână o temă cu care să ne mândrim în manualele de istorie.
„Dacă ai frigiderul plin de mâncare și nu te atingi de ea, tot ce va rămâne vor fi doar alimente expirate.”
EM360: Ce impact au investițiile din Marea Neagră asupra interconectării și dezvoltării rețelei de distribuție și a conectivității la reteaua de gaz?
L.P. O sursă suplimentară de gaze naturale reclamă în mod logic dezvoltarea rețelei de interconectivități pentru a asigura accesul la piețe. În ceea ce privește dezvoltarea rețelei de distribuție domestică, pentru a asigura accesul gazului la cât mai mulți consumatori români, nu am văzut vreun plan concret din partea statului român, singurul în măsură să promoveze politici în acest sens. A condiționa operatorii petrolieri (upstream) să se implice în dezvoltarea rețelei de distribuție este nelegal și, deci, nerealist. Era de datoria statului român să creioneze un plan în acest sens, cuplat cu dezvoltarea resurselor din Marea Neagră.
EM360: Poate statul să exploateze resursele din Marea Neagră el însuși (singur, fără a externaliza)?
L.P. Cel puțin din rațiuni financiare, tehnologice și de marketing, evident că nu poate. În plus, statul român nu a excelat în ultimele decenii în eficiența economică. Statul român, din păcate, nu este capabil să instaleze toalete în școlile publice…
Având în vedere istoricul implicării statului în economia românească, există riscul real ca administrarea unui asemenea proiect să intre sub imperiul satisfacerii unor interese obscure, fiind deturnat de la menirea sa economică. Riscul ca România să devină victima „blestemului resurselor” este deosebit de real pentru o țară precum România. Statul român ar trebui în schimb să aspire nu la creșterea cotei sale de proprietate în economie, ci la consolidarea poziției sale de reglementator inteligent, capabil să extragă beneficiile multiple pentru societate derivând din asemenea proiecte, inclusiv cele geopolitice.
EM360: Putem să ne permitem azi luxul “de a le lăsa copiilor”? Care e importanta acestor resurse acum și care e importanta lor in viitor?
L.P. Rusia, SUA, Norvegia, Olanda, Marea Britanie, membrii OPEC, state bogate în resurse de hidrocarburi, oare de ce nu optează pentru a „lăsa” o asemenea „moștenire”, renunțând la dezvoltarea resurselor? Dacă este să fiu cinic, la actuala rată de emigrare din România, despre ce copii vom mai vorbi peste 20 de ani? Energia bazată pe hidrocarburi mai are încă viață lungă, deci, asemenea resurse si oportunitățile pe care le oferă exploatarea lor trebuie fructificate la potențial maxim. A lăsa „moșteniri” de acest gen, este contraproductiv, condamnă practic Romania la sărăcie energetică.
Cu alte cuvinte, dacă ai frigiderul plin de mâncare și nu te atingi de ea, tot ce va rămâne vor fi doar alimente expirate.
Despre Laurențiu Pachiu:
Laurențiu Pachiu este Managing Partner și fondator „Pachiu și Asociații”, având peste 22 de ani de experiență în avocatura de business, mediul academic și diplomație, în calitate de fost diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe din România. Laurențiu și-a început cariera în cadrul unei firme de avocatura de top din SUA, cu sediul în București, în cele din urmă dezvoltăndu-și propria afacere. În cadrul „Pachiu și Asociații”, coordonează ariile de practică „Energie, Finanțe și Litigii”, acordând asistență clienților în domeniul energiei – petrol și gaze naturale, tranzacții transfrontaliere, concesiuni, finanțări de proiect, piețe de capital, privatizări și structuri offshore.
Sursa: EM360.ro
